Nu credeam că o să ajung atât de rapid să fiu avocatul diavolului. Am spus, în urmă cu ceva timp, că nu susţin parentingul. Dar iată că trebuie să îi iau apărarea, pentru că e înţeles greşit. Şi pentru că pare a fi ultima rămăşiţă de educaţie adevărată din lumea asta brută.
Pentru mine parentingul, nu înseamnă un stil benefic de a educa un copil, pentru că e standardizat, iar eu nu cred în aplicarea unei reţete general valabile benefică în vreun fel, la nivel individual. Personalizarea e importantă. Pentru că tu îţi cunoşti cel mai bine copilul, ştii ce i se potriveşte, la ce reacţionează şi cum.
Nu e aşa greu să găseşti un mix bun…
Dacă ar fi să pun ce fac eu în termeni de specialitate, înseamnă că creşterea lu’ fii-miu e un mix între educaţie democratică, educaţie cu blândeţe, instinct, ascultare activă, dezvoltarea creierului, o fărâmă de montessori şi o picătură de parenting.
Am ales această formulă pentru că ea înseamnă că am luat ce am crezut mai bun din toate şi am format un întreg potrivit pentru familia mea. Cred că echilibrul e cheia şi că nu există vreo grupare care să deţină adevărul suprem. Aşa că nu pot să mă declar vreo topită după parenting, dar recunosc o vorbă bună spusă bine.
Avem valori, limite, explicaţii, susţinere, un mediu care îi sprijină curiozitatea şi activităţile preferate. Avem şi realitate – unde mergem noi se vorbeşte şi se râde şi, la nevoie, se şi aleargă. Pentru că aşa sunt toţi copiii şi e normal să fie aşa.
…Important e să îl cauţi
Problema părinţilor care îşi tratează copiii ca pe nişte fiinţe umane, nu ca pe roboţei obligaţi să stea cuminţi, cu mâinile la spate şi să nu gândească e heităreala. Am văzut-o de multe ori. O simt în aer. Aproape că o şi ating uneori. Orice face o mamă e greşit în ochii unor străini. Absolut orice poate fi supus discuţiei. Iar asta e o intruziune în viaţa altcuiva de care, de fapt, nimănui nu-i pasă. Şi toţi suntem băgaţi în aceeaşi oală, indiferent dacă suntem dintre cei care aleg vorba bună şi explicaţia sau palma.
Dar mai sunt şi ceilalţi. Şi despre ei aş vrea să vorbim puţin. Până să etichetăm cu parenting orice comportament frumos vizavi de copilul NOSTRU, până să înfierăm parentingul pentru orice greşeală a oricărui copil, indiferent dacă provine din curiozitate, neatenţie sau lipsă de informaţii, ar trebui să privim şi peste gard.
Acolo, uneori e totul doar alb şi doar negru. Nu e gri sau în alte culori. Copilul de acolo e copil dacă stă cuminte. Mamele sunt bune atâta timp cât ei se ridică la standardul de cuminţenie care ar trebui să apară abia la şcoală, ăla cu stat pe scaun drepţi şi cu mâinile la spate. Şi care se impune, vorba aia, cu frumosul sau cu japca. Am privit lumea asta în ochi weekendul trecut şi chiar aş fi vrut să îi ţin închişi atunci.
O bulă mică într-un ocean mare
Am fost la Dino Parc din Râşnov. Frumos, complex, un amestec interesant între natură şi man-made, exponate puse în context, marketing coerent. Dar mai erau şi oamenii…
Toţi am plătit aceeaşi sumă pentru intrare. Biletele nu ştiu de riscul posibilelor daune asupra exponatelor sau tratarea unui loc cu indiferenţă, doar pentru că acel loc nu e acasă. Am văzut două mostre din categoria asta şi am început să mă întreb de ce mama naibii am crezut eu că lumea e roz şi că oamenii îşi tratează copilul cum mă port eu cu fii-miu.
Faza 1, despre exemplul pe care îl dă o mamă
Fii-miu, care ştie că ne aşteptăm rândul ca să punem mâna pe o exponată, a ajuns la un dinozaur. L-am întrebat dacă vrea să facă poză cu el şi a acceptat. De nicăieri, a apărut alt copil. Ok, mai aşteptăm puţin. La o secundă distanţă, încă un copil. O fetiţă care părea că nu ar fi vrut neapărat să fie acolo. Mama ei voia să îi facă poză cu acel dinozaur (nu o să înţeleg niciodată de ce, pentru unii, sunt mai importante pozele decât experienţa). Se uită ciudat la mine, eu menţin telefonul în poziţie de poză.
Hai, mamă, să mergem, că nu te lasă nimeni. O poză nu poţi să faci aici.
Şi pleacă.
Faza 2, cu un strop de violenţă gratuită
Un dinozaur la care se uita fii-miu. Lângă noi, o mamă cu un copil de 4 – 5 ani.
Mama: Ia zi-i: Urâtule.
Copilul: Urâtule!
Mama: Zi-i: Dacă mai ţipi o dată, arunc cu piatra! (dinozaurul scotea nişte sunete)
Copilul: Dacă mai ţipi o dată, arunc cu piatra! (copilul ia nişte pietricele şi aruncă în dinozaur, acea exponată care nu era a lui şi pe care a plătit ca să o vadă)
Tot copilul: L-am lovit în caaaap!
Mama: Nu vrei să îi dăm şi o palmă?
…
Unde e educaţia adevărată şi la gâtul cui sunt topoarele?
Astea nu sunt primele momente ciudate din mămicia mea. Ci doar cele mai recente. Am asistat la violenţe de la părinţi către copii, copii care trag de păr sau dau palme doar de distracţie, copii care încearcă să păcălească un alt copil, mame care văd doar partea negativă a părinţiei şi aleg ignoranţa în locul a orice altceva. Şi mă refer la acest cuvânt în sens propriu. Îşi lasă copilul undeva şi îl ignoră, orice ar fi.
Am crezut că parentingul este problema. Urmarea oarbă a unui concept abstract. Dar nu… Acei părinţi pentru care copiii sunt jucării, iar acţiunile lor trebuie să fie distractive pentru ei, indiferent de consecinţe, sunt realitatea. Restul dintre noi? O mică bulă urbană, care îşi trăieşte viaţa din cărţi.
Şi atunci, ce ar trebui să fac eu când mi se spune că fii-miu pune prea multe întrebări, se joacă în loc să stea locului cuminte sau că sare în loc să meargă? Fără ca oricare din aceste acţiuni să însemne răul vreunei persoane sau vreunui obiect.
Trag aer în piept, plec şi sper ca, poate, mâine să nu mai fiu doar o mamă care îşi creşte copilul prea liber, deşi regulile de bun simţ lui îi vin natural. Şi, poate, tot mâine, cealaltă mamă se va gândi de două ori înainte să-şi încurajeze copilul să distrugă un bun care nu e al lui şi pe care ar trebui să îl trateze cu respect.
Poate că, poimâine, ţara asta chiar o să aibă parte de nişte educaţie adevărată.
Foto: Pixabay.
