Ca orice rahat ambalat frumos, în public arată bine. Iar când ajungi acasă şi nu te mai vede nimeni care ar putea să râdă de tine, recunoşti că parcă puţea. Se vedea nuanţa aia urâtă de maro printre sclipiri. Şi parcă au mai fost şi alţii care şi-au acoperit diplomat nasul. Dar puţin şi discret, pentru că restul susţineau fix argumentul opus.
A câştigat Eurovisionul o fată mai plinuţă. În ochii lumii, ea are un mesaj legat de acceptarea de sine. Teoretic, totul e idilic şi optimist, până când asculţi piesa şi îţi dai seama că filozofia, diplomaţia şi bucuria nu prea apar pe acolo. D-ai acceptarea de sine e un rahat ambalat frumos. Pentru că instigă la renunţare. Care trebuie acoperită cu ceva. Atitudinea greşită.
Spre deosebire de stima de sine şi de felul respectuos prin care te priveşti şi te porţi cu tine, acceptarea asta are nişte dezavantaje destul de evidente pentru toată lumea. Potrivit unui studiu, 55% dintre români sunt supraponderali sau obezi. Doar o jumătate din ei încearcă să piardă în greutate. Restul s-au acceptat pe sine.
Cum e cu acceptarea de sine
Articolul ăsta e o scrisoare către toate femeile plinuţe, rubensiene, mai mult sau mai puţin supraponderale. Este o pledoarie împotriva oricărei forme de acceptare de sine. Pentru că să te accepţi înseamnă să o dai la pace cu un anume defect al tău şi să îl integrezi în tine, ca persoană. Să îl laşi să devină tu. Să uiţi că lupta împotriva lui e dusă tot pentru tine şi se încheie tot în avantajul tău.
Fata asta de la Eurovision continuă o modă începută de nişte personalităţi de pe la noi şi de la alţii. Te pozezi cu o femeie supraponderală, pui un hashtag în care o portretizezi ca pe o eroină şi culegi laurii. Apoi mergi mai departe.
Nu cădeţi în plasa modei ăsteia. În faţa acelor personalităţi, voi nu sunteţi nici scopul, şi nici măcar revelaţiile. Sunteţi nişte mijloace prin care cineva arată ceva. Poate fi oricine în locul vostru şi va fi. Azi sunteţi voi, mâine altcineva. Totul se măsoară în aprecieri şi o bifă pe un tabel, în categoria de postări responsabile social.
Acceptarea de sine înseamnă să realizezi că ai ajuns la cea mai bună formă a ta şi, apoi, să muţi concentrarea pe alte planuri ale vieţii. Timp în care problema rămâne acolo. Ignorată, uitată, dar prezentă. Ori tu nu eşti aşa.
Ce nu ştie acceptarea de sine
Există un motiv pentru care nutriţioniştii sunt încadraţi la specializări medicale şi nu apar ca simpli vânzători de produs. O greutate peste medie înseamnă riscul de boli de inimă, grăsime depusă pe vene şi altele pe care doctorii le ştiu mai bine.
Apoi, mai multă mâncare decât are nevoie organismul ca să aibă energie şi mai puţine şanse de sport, pentru că kilogramele sunt grele şi fac totul mai obositor.
Cunosc persoane care au fost supraponderale neam din neamul lor. Au reuşit să spargă tiparele. Au realizat că e uşor să te accepţi pe tine şi să scoţi în evidenţă orice ţi-ar acoperi defectul, în loc să te ajute să îl elimini. S-au abţinut de la mâncare, deşi pentru o persoană supraponderală procesul e mai greu, pentru că aşa e şi stomacul. Au trecut luni sau chiar ani, dar au reuşit sau sunt pe drumul cel bun.
Nu vreau să iei o pungă de popcorn şi să îţi priveşti cu mândrie viaţa aia la fel de acum încolo. Nu îmi doresc să te văd arogantă, ca multe dintre cele care vor să acopere ceva cu altceva. Nici frustrată, în sinea ta, timp în care să te controlezi ca să nu arăţi că parcă oftezi când vezi una care arată brici. Aici nu e vorba de frumuseţe, ci de sănătate, pentru că asta omite acceptarea de sine.
Atunci când te accepţi pe tine, îţi iei orice putere să te bucuri de viaţă fără sacul ăla de grăsime care nu ar trebui să fie acolo. Şi care nu se lasă uşor, dar şi când dispare…
Cine eşti tu, Monica, să vorbeşti de acceptarea de sine?
Nu m-am acceptat niciodată pe mine. Sunt căpăţânoasă, aşa că slabe şanse să o fac de acum încolo. Întotdeauna pot fi o femeie mai frumoasă şi deşteaptă şi atletică, o soţie mai bună, o doamnă mai elegantă, chiar şi o stăpână de căţel mai responsabilă.
Am fost supraponderală pentru aproape un an din viaţă. Sau, cel puţin, aşa m-am văzut. Am avut cu zece kg mai mult decât trebuia. Mă cam resimţeam, oboseam cam des şi aş fi stat pe scaun de dimineaţa până seara. N-aveam chef de altceva în afară de chips-uri, deşi pofteam la măr. Aş fi dat zece meniuri pe două fructe. Dar una e pofta şi alta comoditatea.
Am realizat că pentru mine conta mai mult cum arată costumul de baie decât mâncarea din farfurie. Mi-am reamintit că, de fel, mănânc puţin. Am alergat, pentru câteva luni, totul s-a schimbat de la sine şi a trecut.
Am prietene supraponderale
Le iubesc şi respect. Pe unele le încurajez, atunci când vor să slăbească. Pe altele le felicit, atunci când vin de la sală fericite sau au rezultate vizibile ale eforturilor lor. Puţine au renunţat să mai lupte, pentru că se acceptă pe sine. Ele mă întristează.
Acceptarea asta de sine e varianta cu care lumea a decis să răspundă la toate studiile care urlă că sunt deja prea mulţi, prea graşi. E o modă. La fel ca gândirea pozitivă, care spunea că şeful nu te concediază şi te lasă în stradă că nu o să mai ai cu ce să plăteşti chiria, ci îţi crează oportunităţi. La fel ca procrastinarea, care zicea că e mişto să amâni chestii şi să stai degeaba cât de mult şi des se poate. Să îţi amâni viaţa.
De ce să te accepţi şi să te bucuri pentru o zi că eşti eroină în ochii cuiva care nici măcar nu ştie ce te face aşa, când poţi să fii eroina ta pentru toată viaţa? Şi să îţi meriţi titlul, felicitările şi admiraţiile.
Acceptarea de sine e un rahat
Iar rahatul pute, chiar dacă unii nu recunosc asta. E jenant să spui în public că scoate un miros deranjant. Aşa cum e delicat şi să spui că nu e ok te accepţi, atunci când poţi, de fapt, să te duci la nivelul următor.
După rahat, întotdeauna trebuie trasă apa. Te accepţi pe tine, ca potenţial să faci chestii şi ştii că poţi şi lupţi să le faci. Viaţa e despre evoluţie – a fiecăruia dintre noi. Acceptarea de sine e o renunţare. O prelungire a răului. Un rahat. Şi trebuie tratată ca atare.
PS: Şi, pentru oricine crede că tot ce am spus eu mai sus nu se poate, am câteva nume. Janet Jackson, Meghan Trainor, Kate Winslet, Răzvan Popescu, Feli, Oana Radu, Teo. Şi ar mai fi.
