Bună. Sunt eu, copilul care şi-a dorit să fie mare şi i s-a îndeplinit visul. Acum sunt om mare.
Am slabe şanse să mai cresc, iar vocea cam aia îmi rămâne, indiferent de părerile mele despre ea. Principiile de viaţă s-au cam stabilit, iar acţiunile cam ştiu în ce direcţie să meargă.
Marile mele probleme sunt legate, ca în cazul tuturor celor de pe glob, de timp şi libertatea de a-l folosi. De faptul că îmi închiriez 8-9 ore pe zi din viaţă pentru succesul altora şi maxim două pe săptămână pentru al meu.
Că nu pot să mă trezesc azi cu un gând de plecat în vacanţă şi mâine chiar să plec. Că nu am şanse să reuşesc să stau mai mult cu o zi în vacanţă, pentru că mi-a plăcut. Că trebuie să îmi anunţ viaţa cu câteva luni înainte şi, uneori, unele planuri sunt imposibil de realizat. Îmi place să completez asta cu un „încă”.
Dor să nu îmi fie dor
Îmi e dor de vremurile când problemele astea nu existau. Atunci când marea bucurie a zilei era că razele soarelui se vedeau chiar şi pe covor, lumina era în toată casa, iar noua aventură abia stătea să înceapă. Am urât întotdeauna să mă trezesc noaptea pentru că mi se părea nedrept să ratez măcar puţin din spectacolul ăla.
Îmi e dor de micul dejun cu lapte, pâine şi zahăr. De supa aia de linte pe care a făcut-o bunică-mea o dată şi nu am înţeles nici în ziua de azi cum a reuşit de boabele alea nu i-au explodat. De triunghiurile de pâine pe care nu o să mi le mai facă nimeni niciodată. De mămăliga cu brânză şi mai tot ce era prin frigider. MBS-urile astea de corporatişti sunt păcăleală.
Îmi e dor să nu îmi fie dor. De nimeni şi nimic. Să nu înţeleg de ce nu e bine să fiu mare şi de ce ne pun ăia să învăţăm atâta amar de materie. Să fiu convinsă că adulţii sunt nişte genii care, probabil, mai fac nişte cursuri ceva că eu nu înţeleg circuitul electric sau cum să schimb un bec.
Cât de fraieră am fost. Chiar credeam că o să învăţ şapte limbi străine şi nu o să dezamăgesc pe nimeni. Că toţi lucrează în ce vor, nu ce găsesc. Că nu există să nu ai timp pentru tine, darâmite pentru cei din jur. Că o să gătesc ca mama pentru că talentul se moşteneşte şi că o să am parte de o lume reală şi frumoasă, în care toţi ne vor binele, nu într-un falsă şi fadă, în care virtualul contează deja prea mult. Că e mai bine să fii decât să fi văzut.
Visuri de copil
Sunt omul mare care a fost copil. A crescut cu o mamă prea deşteaptă pentru cât înţelegeam eu când eram mică, nişte veri care m-au făcut să nu simt că sunt copil singur la părinţi şi o bunică fără de care nu aş fi avut reticenţa faţă de toate tâmpeniile alea pe care le îndrugă mulţi şi darul să descopăr înţelepciunea din vorbele celor puţini.
Sunt un copil crescut între blocuri, nu în ele. Şi a cărei grijă majoră era că dacă se dă timpul înapoi şi trebuie să merg eu iar la cursurile alea de înot pe care nu le suportam. Sau dacă trebuie să fac iar vaccin la şcoală. Sau dacă plouă mâine şi trebuie să stăm în scară, acolo unde săreau babele cu gura că facem gălăgie şi îmi reproşau că, altfel, eu sunt copil cuminte, doar atunci nu. Şi cu care, de altfel, mă înţelegeam bine şi mă jucam cărţi sau castelul de chibrituri. Care se simţea om mare atunci când stătea la masă cu ele şi mânca dulceaţă din castronel, cu linguriţa aia mică.
Visuri de om mare
Sunt un copil mare. Mi-e dor de dulceaţa la castronel, mâncată cu linguriţa mică. Şi, uneori, îmi e dor de mine, aia care vreau să fiu, pentru că ştiu că pot, dar mereu intervine câte ceva şi mă amână.
De mâine o să fiu omul ăla care începe să respecte promisiunile de viaţă făcute copilului care îşi dorea să fie mare, pentru că avea entuziasm şi planuri. Nu azi. De mâine.
Foto: Pixabay.
