Rapul văzut de pe scenă

Mi-a dat Dumnezeu ceva mai mult tupeu decât trebuie şi ceva curiozitate tot pe acolo. A ieşit o jurnalistă care a învăţat din prima că întrebările, fie ele incomode sau nu, sunt alea care îţi aduc un material şi un titlu, dacă ştii cum să le pui. Dar cine ar fi crezut vreodată că aş fi ajuns eu, obişnuită să sperii lume cu un reportofon, fix de partea cealaltă a microfonului? Şi mă refer la un microfon real, cu fir, nu la o versiune ascunsă a lui.

Am exploatat puţin partea cu întrebările de-a lungul anilor şi am ajuns să îi cunosc pe mulţi dintre cei care cântă, joacă sau pur şi simplu performează pe o scenă sau, în unele cazuri, în arenă sau teren. Mulţi sunt nişte oameni mişto, cu o coloană vertebrală şi principii bine definite. Pe care chiar le urmează. Ce nu ştiam eu până vinerea trecută e că sunt şi puternici.

Cum e să fii prezentator de concert

Emoţional şi greu. Rău. Ca să vă zic pe scurt, nici măcar tu nu ştii cât de greu a fost până când ai încheiat şi ai observat că nu eşti în stare să spui dacă a ieşit bine sau nu. Nu mai zic de oamenii care se uită la tine aşteptând cine-ştie-ce anunţuri-bombă în fiecare minut. Greu.

Până când s-a terminat prima intervenţie. Laşi microfonul jos, îţi dai seama că ai făcut deja toate greşelile posibile şi nu prea mai ai ce să pierzi. Că numele şi faţa deja sunt asociate cu ele. Aşa că, de atunci încolo era doar de învăţat şi aplicat. Iar eu am avut încă şapte intervenţii la dispoziţie.

Treci de frica oamenilor din faţa ta, pentru că tuturor ne e frică de reacţii, chiar şi de cele în oglindă. Iar să prezinţi un concert la asta se rezumă. Scopul tău e să îi bucuri pe oameni. Şi începi să o faci.

monica scrie pe scena

Pentru că suntem toţi la fel la final, ştim cum să ne luăm unii pe ceilalţi. Deşi unii dintre noi nu sunt pe aceeaşi lungime de undă, compensează ceilalţi. Iar acei ceilalţi sunt cei mai mulţi. Şi mulţumită lor nu cobori de pe scenă tremurând, iar mulţumită ţie ei abia aşteaptă momentul despre care ai vorbit – în cuvinte multe sau puţine.

Iar după şapte intervenţii îţi dai seama că mai vrei, adrenalina şi-a făcut treaba. Te bucuri pentru cei care se bucură şi pentru tine. Iar de aici încolo vin poveştile.

De ce am fost prezentator de concert

Pentru că nu era evenimentul meu. Nici măcar al fetelor pe care le-am prezentat. A fost concertul ei, al Ramonei, momentul în care ea vedea cât de mult o susţine o brigadă de fete venită să cânte pentru că are ce să arate.

Ramona este, după cum am mai zis, oaza noastră de optimism. Poate că pe unii chiar ne inspiră. Ramona are părul ba verde, ba albastru, dar zâmbetul ei e întotdeauna la fel. Din ce vedem noi.

Ramona suferă de sindromul Marfan şi are zile când nu se poate ridica din pat. Doar că are şi 27 de ani şi voinţă să trăiască, dacă nu ar ţine-o toată afecţiunea asta din drum. Cei care vor să o ajute pot dona aici – chiar vă recomand să faceţi asta, pentru că ar fi o faptă bună pentru una „de-a noastră”.

licitatie pe scena

La final, de pe scenă e altfel

Dar şi din backstage, acolo unde ceri un sfat, ajustezi un fermoar, discurs sau un sfert de suflet. La final iese bine, chiar dacă nu ştii.

Am prezentat concertul Fetele cu care cânt, adică evenimentul de vinerea trecută la care au cântat şi dansat Frontline Crew, Max Konstant, Bebbe, Chica Con Canna, MGee, Marijuana şi MUZE. PussyCutz le-a susţinut de la platane.

Urmează un alt concert pe 7 aprilie. Nu îl voi prezenta eu. Dar să ştiţi că cine va fi acolo, la microfon, va fi dedicat până în vârful unghiilor de la picioare. Nu că spun, dar scriu.

Foto: Marpha Hip-Hop .