Într-o lume de supăraţi, trebuie să te mai şi înveseleşti uneori. Să ţi se zbârlească un fir de păr pe mâini (puf, pentru femei), să te atingă o emoţie, să îţi dea o lacrimă şi să zâmbeşti în secunda următoare. Sună bine, nu?
Dar sună şi a replică de filme sau din cărţi d-alea motivaţionale, din care nu înţelegi mai nimic. Cum poţi tu să faci asta, în societatea noastră aglomerată şi agitată, în care abia ai timp să respiri, fără să primeşti vreo notificare digitală?
Mergi la un concert. Mare, nu un live spontan într-un bar cu 5 mese ocupate. Mergi la un concert cu aproape 4.000 de oameni prezenţi. Vei fi un om mic şi oricum mai puţin unic, pentru că toţi sunteţi egali. Omul de pe scenă nici măcar nu te vede. Pentru el eşti un punct care, poate, e observat pentru câteva secunde şi, apoi, uitat.
Tu nu contezi, la nivel individual. Dar, ca piesă din puzzle, contribui la un întreg care transmite o emoţie la fel de mare precum cea pe care o primeşte. Creşti.
Fumul din sală este pentru că trebuie să fie fum, nu ştiu de ce.
Mihai Mărgineanu
La concertul lui Mihai Mărgineanu am fost mică
Lunea trecută am fost la concertul lui Mihai Mărgineanu de lansare a albumului Fum de tavernă. Am mers acolo pentru că dorinţa veche de a vedea un show de-al cântăreţului s-a întâlnit cu interviul în care mi-a spus mai multe despre ce urma.
La fix ora programată, de instrumentele expuse pe scenă s-au ataşat oameni. A venit şi Mărgineanu şi a început o Zariţa Zanga agitată. Odată cu ea, a început ceea ce cântăreţul a numit „muzică populară”.
Un aer de vechi sau, altfel spus, un cântec de noroc a dat atmosfera cu câţiva ani înapoi. Vreo 12. Paraschivo a apărut în versiune cenzurată, din respect pentru fiecare om mic din sală. Adulţii au zâmbit la „mă spânzur cu mami de gât”.
Oamenii sunt purtători de emoţii
Apoi, au început invitaţii. Ecaterina Ladin (a.k.a. Dalida) a cântat pe piesa Fum de tavernă. Toma Cuzin (a.k.a Firicel) a prezentat o piesă serioasă, într-un mod cum nu îl vezi la TV. Apoi, au trecut pe acolo şi Adrian Văncică (a.k.a Celentano), Mihai Rait (a.k.a. Dorel) şi deja clasicul Mihai Bobonete (a.k.a. Bobiţă).
De foarte multe ori o să gândim şi simţim exact cum spun aceste versuri: Manifest, cu şi de Mihai Mărgineanu.
Toma Cuzin
Pentru ca emoţia să rămână acolo şi să crească, ai nevoie să fie întreţinută. Aşa că, într-o pauză, Marius Preda a părut pe scenă şi a manevrat ţambalul ca în filme.
Domnul Marius Preda este, probabil, cel mai mare muzician român în viaţă. Şi nu glumesc.
Mihai Mărgineanu
Tot la concert am crescut
M-am emoţionat la Mai ştii, piesa aia cu şi din suflet sau, potrivit lui Mărgineanu, modul frumos de a face o declaraţie de dragoste. Am râs la Foaie verde, foaie fragă – după versuri de Marin Sorescu.
Am prins puţin din sufletul omului de pe scenă, atunci când a cântat balada Un pat vernilpentru soţie şi am râs când am aflat că şi Ce lene îi e apropiată de suflet.
Am cântat pe Dragoste rurală şi am savurat Aviaţia, cântecul ăla al lui Mărgineanu pentru Mărgineanu.
Totuşi, creşterea e marcată de un punct fix, pe care poţi să îl determini în timp şi spaţiu. Al meu a fost momentul de după ce Mărgineanu şi-a prezentat instrumentiştii, mai toţi veniţi din lumea rock. Şi a completat totul cu o vorbă.
Eu aş vrea să fiu rocker, dar oricând încerc să cânt rock îmi iese Şaraiman.
Mihai Mărgineanu
Atunci am fugit în copilărie, adolescenţă şi am savurat din nou momentele când cunoştinţele mele de poezie urbană (sau muzică de mahala) au ieşit din boxe, sub vocile Romicăi Puceanu, Gabi Luncă şi ale fraţilor Drăghici. S-a mai ridicat un fir de puf pe mâini şi am crescut.
