Mi-a plăcut şcoala primară

Mi-a plăcut școala. I-am tras linie demult, dar parcă am şi înţeles ceva din ea. Mai ales şcoala primară. Şi, peste toate, acum chiar simt că ştiu ce să fac cu toată trusa de rechizite. A durat ceva.Aş vrea să fac asta fără să mă simt ca ăia care încep vorbele cu pe vremea mea, deşi tot vârsta parcă nu mi-o permite. Dar, în timpul ăsta, tot văd cum elevii sunt chinuiţi, maltrataţi, exploataţi. Aţi înţeles voi. Deci, s-o luăm de la capăt.Mi-a plăcut şcoala. Nu la modul ăla de care fuge toata lumea. Am trecut cu oscilații intre decență și aroganță. Mă bucuram la un 5 la chimie sau fizică și primeam natural un 10 la istorie sau franceză. Am luat și premii, am avut și nota scăzută la purtare. Niciuna dintre astea nu prea mai contează acum. Așa cum nu mai contează nici notele mari la capacitate sau faptul că subiectele mele de jale și oftat erau vectori, funcții sau teorii de logică.Nu îi pasa nimănui dacă ghiozdanul meu era prea greu. Nici măcar mie. Oricum sfârșea ori înghesuit într-o bancă, ori într-un teanc, într-un parc. Adică acolo unde alegeam să chiulim mai mulți. Pe lângă manuale, mai aveam şi câte-o Mate 2000, trening de sport sau vreun atlas generos la greutate si dimensiuni. În şcoala primară ghiozdanul era oricum. Aşa că trebuia să fie şmecher. Bineînţeles, se cerea şi să conţină câte-un penar sau o trusă geometrică cu măcar un element pe care nu îl avea nimeni. Cumpărat sau furat.Nu am avut căderi psihice de la problemele de matematică, deși am văzut cum ieşeau din manual şi începeau să afecteze viaţa reală. Şi asta se întâmpla mai ales când enunţul strângea o mamă şi vreo două vecine. Eu desenam autobuze, ele calculau câţi pasageri rămâneau la final.Nici când a trebuit să scriu de 10 ori tabla înmulţirii de la 1×1 la 10×10. Şi nici când o puneam pe bunică-mea să suporte mirosul unei tentative de vrej de fasole înecat, pentru că aşa zicea experimentul.
