Trebuie să ştim să lucrăm fără ego-uri (Rappy)

Acest interviu cu Rappy se cerea. El e omul pe care, dacă ai foarte mult noroc, îl vezi. Dacă nu, cu siguranţă îl asculţi pe el sau ceva făcut de el. Iar dacă face atâtea minunăţii pentru alţii, e clar că materialul cu el va fi într-un fel. Şi că are multe de spus. Şi a avut.

Monica scrie: Cum a apărut ocazia să pleci din ţară?

Rappy: Tatăl meu a plecat, atunci când aveam 13 sau 14 ani. Am apucat să vizitez Chicago în 2005. Am stat doar o lună – două. Am mai fost o dată acolo, în 2007. Apoi, după ce am scos primul şi singurul meu album, Decor, am mai fost în 2008 când, de altfel, m-am şi mutat.

Practic, după album, am zis că vreau să mă mut în State şi să încep o facultate de sunet, producţie. M-am mutat, dar nu am avut actele necesare ca să pot să încep. Am locuit o perioadă într-o suburbie aproape de Chicago.

Am creat CPR Productions iniţial cu Horaţiu Ormindeanu urmând, la câteva luni distanţă, să-l cunosc si pe Andrei Dan. Pe Horaţiu l-am cunoscut prin Vlad Irimia a.k.a. Tataee (TataVlad, B.U.G. Mafia) la prima mea vizită în Los Angeles, cand mi-am deschis studio de înregistrări şi producţie alături de Curtis Young, fiul lui Dr. Dre. Horaţiu şi Vlad se ştiu de când erau mici, din câte-mi aduc aminte.


Nu facultatea te învaţă să fii producător.

Rappy

Ai facut vreo şcoală de muzică sau producţie până acum acolo?

Da. După ce am aplicat pentru acte, am încercat să mă mut în L.A., m-am întors în Chicago cu coada între picioare. Am aplicat pentru bursă, am primit “Presidential Scholarship” şi am început facultatea.

Dar nu am făcut decât un an. Nu am mai rezistat psihic. Au fost anumite chestii care nu mi-au plăcut şi am ales să mă mut din nou în L.A. Apoi, m-am mutat de tot, acum şase ani.

Te-a ajutat timpul petrecut la facultate în producţie?

Nu facultatea te învaţă să fii producător. Ce te învaţă este experienţa ta. Eu făceam beat-uri de la 12-13 ani deja. Nu înţelegeam atunci diferenţa dintre producţie şi beat-uri, dar nu cred că o facultate este necesară pentru aşa ceva.

Facultatea, însă e un good mind-set, pentru că îţi dovedeşti că poţi să începi şi să termini o treabă. Însă nu e un factor care-ţi afectează în bine sau în rău cariera, important este sa crezi în ceea ce faci şi să ai o viziune clară, poate la un moment dat mai presus de muzică.

Am învăţat engleza mai bine şi să comunic cu oamenii de aici într-o manieră mai formală.

Descrie-mi prima ta lună în SUA.

Prima lună a fost mişto. Dar întreg anul am fost puţin deprimat, fiind departe de casă şi obşinuit cu un anumit stil de viaţă. A fost mai ciudat să nu am atâţia prieteni cu care să mă văd, să vorbesc.

Aici eram minor, deşi aveam 18 ani, pentru că vârsta de majorat e 21 de ani. Aveam doi-trei prieteni cu care mă vedeam în weekend (Ruxandra, Bogdan şi Tudor, toţi trei orădeni) şi încercam să găsim un loc unde puteam merge fără să ne întrebe de buletin la intrare. Ştiau că atunci când trebuia să se vadă cu mine, trebuiau să se compromită şi ei puţin.

Eşti implicat în TheDonuts şi LikeMinded. Care e diferenţa dintre cele două?

TheDonuts înseamnă eu şi Tyler Mehlenbacher şi practic, suntem in parteneriat cu Danny Keyz a.k.a. Bekon, unul dintre cei mai buni prieteni ai mei şi mentor, în acelaşi timp. Suntem Bekon and the Donuts.

Ideea a pornit de la el, pentru că şi-a dat numele chiar înainte să apară albumul lui Kendrick Lamar intitulat “Damn” şi aşa a fost creditat pe material (“Bekon”). Am mers să sărbătorim într-un loc din centrul L.A.-ului unde aveau bacon şi donuts. Şi am zis: gata, ne ştim numele.

LikeMinded e numele de producţie pentru atunci când lucrăm în ţară, atunci când sunt implicaţi Andrei Dan şi Marius Feder – doi prieteni buni de-ai mei care locuiesc aici şi Tyler.

Care a fost cel mai emoţionant proiect de-al tău în SUA de până în prezent?

Probabil, un proiect care nu ştiu dacă o să vadă vreodată lumina zilei. Atunci când am fost la DJ Khalil la studio, unde dormeam, de altfel şi am lucrat timp câteva luni bune la un album foarte special. Am făcut câteva piese care chiar am crezut că o să iasă, dar nu au ieşit. D-aia nu e bine să ai aşteptări. Dar am evoluat mult datorită experienţei respective.

Proiectul care o să îmi rămână în suflet este cel al lui SZA, pentru că a fost prima creditare oficială. Acolo deja nu am mai avut aşteptări, ci pur şi simplu s-au întâmplat toate. Nu mă aşteptam ca piesa pe care am făcut-o, nefiind lansată ca single, să ia discul de aur, iar apoi cateva luni mai tarziu, discul de platină. Pe lângă astea şi albumul a luat Discul de Platină.

Ştefan, fratele lui Rappy & Discul de Platină.

Care a fost cel mai greu moment de acolo?

Mutarea în L.A.  Atunci când am condus din Chicago până în L.A. şi nimic nu s-a întâmplat după cum ni s-a promis, adică eu şi Andrei am fost fraieriţi pe faţă. Însă, a fost constructivă perioada aia.


Muzica e o limbă universală. Ce diferă sunt mentalităţile.

Rappy

Produci şi piese care nu sunt rap?

Asta e chiar amuzant, că noi producem foarte mult rap, dar până în momentul de faţă avem pe piaţă proiectul SZA, care e r&b, am lucrat la albumul H.E.R., care e tot r&b, soul, chiar cu câteva piese gospel.

De proiectul ăla sunt cel mai mândru, muzical vorbind. H.E.R. a avut 5 nominalizări la Grammy anul ăsta şi a câştigat două, dacă nu mă înşel. Noi am produs piesele “Fate” şi “Lord Is Coming”.

E greu să împaci cultura muzicală românească cu cea americană?

Muzica e o limbă universală. Ce diferă sunt mentalităţile. De aceea tind să cred că oamenii din România cu care am lucrat, lucrez şi voi lucra îmi fac parte din suflet, atât ca artişti, cât şi ca prieteni.

Rappy în rapul românesc

Descrie-mi contribuţia ta la albumul La Familia.

S-a legat organic. Ma stiu cu ei de foarte multi ani. Sişu îmi e un prieten drag şi ne-am sprijinit moral mult, în toţi anii ăştia. Mă bucur când lucrez cu cineva pe care pot să inspir şi care să mă inspire, la rândul lor. La Familia e una dintre trupele mele de suflet.

Contribuţia mea a fost la nivel de productie, co-producţie, mix, aranjamente şi aşa mai departe. Deşi am făcut-o la distanţă, chiar am simţit că sunt cu ei în studio. Dar am terminat albumul împreună, atunci când am fost în România.

Vorbeşte-mi despre colaborările dintre tine şi Okapi Sound.

Laur (Guess Who) e unul dintre cei mai buni prieteni ai mei, deci clar chimia e acolo. Îmi place să fiu cu el şi Grasu XXL în studio, cu Junky, Mihnea, Mitză, Phane, oricare dintre oamenii pe care-i au în jur sunt oameni care mi-s dragi şi care mă inspiră.

Cred că aveam 16 ani când l-am cunoscut pe Laur şi mi-am dorit întotdeauna să colaborăm. Am ţinut legătura, am colaborat cu el pe albumul meu, Decor, piesa Familii, produsă de Keri si “scratch-uită” şi mixată de fratele meu, DJ Undoo.


Lui Laur, însă, mi-am dorit tot timpul să îi produc câteva piese. Cred că prima schiţă a fost Stele.  Am stat ceva ore bune pe ea, împreună cu Andrei.

Îmi place faptul că Okapi lucrează calitativ şi e o onoare să lucrez cu ei. Indiferent dacă lucrez cu Guess Who sau cu alţi artişti pe care-i apreciez de aici, din State, e acelaşi sentiment de bucurie şi atenţie la detalii. Cred că sunt printre cei mai mari fani Guess Who şi Grasu XXL .

Beat vs. instrumental

Câte piese produci într-o săptămână?

Beat-uri fac multe, dar producţia ne ia mai mult timp. Pot să fac cinci beat-uri pe zi. Dar, mai nou, îmi place să mă concentrez pe producţie, pentru că sunt mai multe detalii acolo şi e mai deep situaţia când lucrezi, de exemplu, cu o artistă gen H.E.R., care are creative control, alături de care poţi să schimbi structura, un instrument, un text. Cere mult mai multă atenţie la detalii.

Ce e un beat pentru tine?

Beat-ul e atunci când iau ce îmi trece prin cap sau ce mi se oferă de sus şi ce iese, iese.  Poţi să îi trimiţi beat-ul unui artist, scrie pe el, ţi-l trimite înapoi şi produci piesa în jurul vocii. Dar e diferit, atunci când eşti în studio cu omul şi începi de la zero şi, dintr-un jam session alături de echipa cu care lucrez, ies nişte piese.



Să ascult muzică de acasă m-a ţinut pe linia de plutire.

RAPPY

La noi, acest gen de sesiune nu prea se practică. În rap, cel puţin.

Dacă te uiţi în trecut, la producătorii mari, gen Quincy Jones,  George Martin, Phil Spector sau David Foster, Dr. Dre, Rick Rubin; ei lucrau în studio cu fiecare – ba cu Michael Jackson, ba cu Beatles şi aşa mai departe. Erau cu artistul în studio. De ce să nu facem asta şi în hip-hop?

Se întâmplă o magie acolo, e o chimie care se crează în cameră. E şi mai puţin ego, pentru că nu ai niciun fel de presiune, nu ştii încotro te duci şi doar creezi.

Rappy şi Jimmy Lovine.

Câte piese lansate ai produs, în total?

Nu ştiu. Nu am fost pregătit pentru întrebarea asta (râde). Nu aş putea să zic un număr.

Cum e muzica noastră?

Cum regăseşti rapul românesc, atunci când te întorci în ţară?

Eu sunt şi o persoană nostalgică şi, fiind plecat de zece ani, să ascult muzică de acasă m-a ţinut pe linia de plutire. Şi să lucrez, în acelaşi timp, cu oameni pe care i-am ascultat, pe măsură ce creşteam.

Sunt chestii care mă deranjează şi sunt sigur că voi fi în măsură, la un moment dat, să schimb ceva în bine. Am ambiţii mari. Daca am ajuns până aici, sunt sigur că restul sunt doar detalii şi orice e posibil. Mark my words!



Mulţi criticăm muzica difuzată la radio în România. E aceeaşi şi în State.

Rappy

Nicio industrie nu e perfectă, până la urmă.

Nu e, într-adevăr.  La noi mai e mult, mult, mult de lucru. În general, trebuie să ştim să lucrăm fără ego, să se creeze mai multă muzică şi să existe o balanţă.

Mulţi criticăm muzica difuzată la radio în România. E aceeaşi şi în State. La fel de proastă e muzica de la radio şi aici. Diferenţa e că, dacă te enervează un post de radio, schimbi şi ai un alt post dedicat muzicii hip-hop, metal, etc. În România nu există acel echilibru, ci doar chestia asta superficială de „hai să facem o piesă pentru radio”. Nu am făcut niciodată chestia asta. Nu m-am mutat în State ca să încerc să fac hit-uri non-stop. Mi-am dorit să fac parte din proiecte care schimbă ceva în cultura respectivă, care aprind o scânteie în omul care ascultă, etc.

Eu am vrut să ies în faţă cu ceva care mă reprezintă şi ceva de care mă pot bucura sufleteşte, să simt că nu am făcut vreun compromis. Mi-a luat mai mult timp, m-am ambiţionat puţin, dar a meritat. Se poate trăi şi din muzică bună.

@Westlake Studios.

Ai mai fi MC în România?

Da. Lucrez la un album. Foarte încet, dar mă prind nişte nopţi şi mai scriu piese. Când o să se adune ceva ce consider că e ok, o să îi dau drumul. Nu mi-am pus un deadline pentru asta, vreau să fac ceva doar atunci când sunt inspirat.

Nu am aşteptări de la un album de-al meu. Dacă l-aş face, ar fi ca să îmi spun povestea, să pot să inspir nişte oameni si sa meditez, practic.

Rappy a lucrat şi pentru el

Ai scos, recent, „Nimic greşit” care pare un tablou de trăiri. Cum ţi-a venit ideea acestei piese?

Am inceput sa o scriu acum 2 ani. Eram in studio la Dj Khalil, impreuna cu Marius Feder. Am inceput acordurile in camera lui Bekon, unde am tras niste voci pe care le poti auzi in backgroundul piesei impreuna cu Marius. Apoi, am tras vocile mele la mine acasa. Inainte sa o termin, i-am trimis-o lui Bekon si mi-a facut intro-ul piesei, mi-a tras niste viori, voci, tot felul de nebunii foarte misto. Felul in care si-a facut vocea pe piesa mea e practic formula de care s-a folosit si pe “Damn”, al lui Kendrick. Trompetele au fost inregistrate de Tyler, iar bass-ul de Alex Gorchesky, alaturi de care am mai lucrat si la cateva dintre productiile pt Guess Who si Grasu.

Apoi, cand Richard Stan a vizitat LA-ul, i-am aratat piesa si m-a ajutat sa-i fac un clip. Cred ca daca nu zicea el ceva de clip nu-i dadeam curand drumul, eram prins cu alte nebunii si nu credeam ca voi avea vreodata timp sa filmez un clip. E foarte talentat omul.

Ce te motivează, în munca de zi cu zi?

Viaţa în sine. Să trăieşti, călătoreşti, să vezi locuri. Să ai prieteni mişto cu care să poţi să vorbeşti fără perdea. Familia. Poveştile.

Îmi place să ascult. Îmi place să nu fiu comfortabil. Nu cred că am avut vreo perioadă extrem de comfortabilă de când am ajuns în LA. Am fost non-stop hustling.

Ce nu ştiu românii şi ar trebui să înveţe despre rap?

Nu cred că sunt în măsură să spun ce lipseşte rap-ului românesc sau ce nu ştiu alţii. Fiecare suntem diferiţi, problema fiecăruia e cea mai importantă.

Să nu încercăm să schimbăm ce suntem pe dinăuntru, atunci când suntem în faţa unui microfon. Să nu încercăm să intrăm în pielea unui personaj, atunci când nu putem să inspirăm oameni care sunt sau nu pe aceeaşi lungime de undă. E important să fim mai buni ca oameni întâi, cred.

În acelaşi timp, sunt chestii care îmi plac mai mult la rap-ul românesc decât la cel de aici, pentru că eu sunt interesat întotdeauna de ce a făcut un om ca Guess Who. E incredibil să poţi să ajungi să fii înaintea vremii, la nivel de sunet şi mesaj.

Interviu Rappy: ✔️

Interviul cu Rappy a curs atât de bine ca o poveste încât nu aş fi vrut să îţi răpesc bucuria vreunui răspuns complet. Iar dacă ai ajuns până aici, atunci te-ai bucurat de poveşti şi „insight-uri” la fel de mult ca şi mine.

Restul e can can.

Foto: Facebook Rappy.