Aş citi o carte scrisă de Codin Maticiuc. Poate, cu ceva timp în urmă, aş fi întrebat cine e şi tot eu mi-aş fi răspuns, a, da, craiul, Poponeţ. Aş citi-o ca să le dau satisfacţie acelor neuroni înfometaţi de scandaluri, mondenităţi, zvonuri şi alte cuvinte din familia asta.

Înainte. Aşteptările

Cine poate refuza să afle ceva mai mult, mai exclusiv şi mai şocant despre mizeriile de pe tavanul de sus al Capitalei? Perspectiva cărţii lui Maticiuc în spaţiul personal îmi aducea în cap mai toate titlurile din ştirile pe care în public le evit, iar în intimitate le arunc priviri curioase. ŞOC, UIMIRE, N-AI FI CREZUT – cum altfel avea să fie o carte cu copertă neagră, care îşi întâmpină cititorii cu un tirbuşon şi numele autorului o idee mai mare decât cel al cărţii?

Ca mulţi, mi-am propus ca, odată cu romanul în cauză, să încep şi cursa de detectiv în identificarea personajelor. Şi aveam să râd, să mă mir şi să mă felicit, apoi, că deţin vreun secret suprem al spectacolului cu bilet de intrare exclusivist din lumea petrecăreaţă de la noi.

Cine poate să mă contrazică? E Codin Maticiuc. Am dreptul să mă aştept la imagini scârboase, înjurături şi cam tot ce e mai rău din ce ar fi putut să trăiască  ori să provoace autorul vreodată.  Coperta aia neagră instigă, la fel ca şi prefaţa lui Alex Ştefănescu. Şi dă naştere unor aşteptări, de care să ne bucurăm în egală măsură atât eu, cât şi ţaţa Leana care spală wc-uri în staţia de metrou Nicolae Grigorescu.

Mă aştept ca el să se îmbrace cât mai pompos şi exclusivist, să se parfumeze în note de inimaginabil şi să transpună în ficţiune realităţi greu de privit, citit, digerat.

După. Dezamăgirile

Codin Maticiuc m-a dezamăgit. O scriu cu uimire fără ruşine. Probabil că el nu a auzit asta prea des, aşa că cineva trebuie să ia cartea asta de pagini şi să îi fluture cu literatura pe la nas. Aşa se face?, se întreabă un scandalagiu în aglomeraţia creată din capul meu.

M-a dezamăgit pentru că nu am găsit ce căutam şi a fost nevoie, după primele capitole (scrisori) să realizez tot eu că tocmai căutam altceva. Mulţumită criticului de mai sus, metafora consumului care era puţin cam prea evidentă pentru ochii mei a devenit rescrierea, în termeni contemporani, a legendei vampirului român. Cumva, a curăţat cuvântul ăsta de toate clişeele pe care le adunase în el însuşi, pentru ca apoi să îl folosească până la ultima silabă, literă, fărâmă.

Ce am înţeles de la Codin Maticiuc

Da, sunt unele poveşti şocante. Se încadrează în tiparul ăla nebun de cam prea. Totul, însă, mascat într-o mare poveste în care te surprinde inclusiv la final, fără să te fi lăsat prea mult să stai departe de acţiune înainte. Cele abia peste 200 de pagini, în mare parte structurate sub formă de scrisori, au caterinca aia produsă de autorul care şi-a permis să facă din lucrare fix ce a vrut el, fără indicaţii sau corecturi. Pentru că prea erau stilul lui, la fel cum prea se judecă, audiază, condamnă, îşi ispăşeşte sentinţa în aceleaşi pagini.

Poponeţ însuşi m-a dezamăgit. A fost şocant, dar nu grotesc, aşa cum poate că ne-am fi aşteptat toţi să fie. A vorbit despre zeci de femei, când pe parcursul cărţii o aşteptam pe una. Şi nu, nu mi-am dat seama cine erau personajele în cauză. De la un punct încolo, nu prea mi-a mai păsat.

A avut şi o greşeală de gramatică. A scăpat elegant una, înspre final, spunându-şi propriul meu PR. Dar cum să ţii cont de ea când acelaşi paragraf începe aşa expresiv? Sunt vânzătorul de iluzii, nimeni nu îţi poate da ce îţi pot promite eu. Aproape că îl crezi. Şi, dacă nu, e ficţiune. Ştim asta de la începutul cărţii, din paginile alea făcute ca să se asigure că startul călătoriei e un zâmbet. La sfârşit am oftat, ca după o carte citită în două zile doar pentru că nu am avut două ore legate în care să o epuizez. Mi-a plăcut. Restul e can can.

PS: În caz că te întrebi, da, a citit cronica şi a zâmbit.

PPS: Dacă vrei să citeşti şi tu cartea de mai sus, o găseşti aici.

PPS: Sau, dacă îţi place tehnologia, există şi în variantă de ebook.