Povestea unui visător contemporan (Cronică)

Ce ai putea să vrei să ştii despre Mihai Bendeac? Mai e ceva de aflat care nu a ajuns în presă sau nu a fost scos chiar pe gura lui? Nu prea ai cum să nu le fi descoperit pe mai toate în privirile gagicilor pe care le-a sărutat din senin pe la tv. Sau în momentele când a mai arătat o dată că e un om destul de brut, deşi în cuvinte boeme, actoriceşti.

Am luat cartea lui Bendeac pentru fapta bună din spatele ei. De când sunt mamă, poţi să îmi arăţi orice, mai puţin copii care păţesc ceva. Şi, dacă se face atâta tam tam pe secţia de spital de care au nevoie copiii, atunci înseamnă că treaba e gravă.

Apoi, dacă tot era acolo, am zis să o şi citesc. Iar acum să vorbesc despre carte, fără să spun prea multe din ea. Sper.

Ce e cartea lui Bendeac

Jurnalul unui burlac. Conversaţii cu mama” este o autobiografie. Se vorbeşte mult cu eu. Am o reticenţă cronică faţă de conversaţiile în care fiecare povesteşte mult despre el însuşi şi celălalt urmăreşte cu gândul la altceva, prinde finalul propoziţiei şi o mai lungeşte pornind de acolo, cât să se termine ţigara. Şi le iubesc pe cele în care eu e inexistent sau e înlocuit cu tu. La Bendeac, acele cuvinte cumva nu deranjează.

Apoi e o autobiografie mondenă, iar eu d-astea am mai citit doar când şi-a scos Codin Maticiuc cartea sau când eram mică şi voiam să ştiu inclusiv ce mănâncă Michael Jackson.

Genul ăsta de literatură pe unii îi face să urmărească fiecare capitol cu aceleaşi întrebări cu care au deschis cartea. A fost suficient de picantă treaba? A dat nume? A zis că a făcut şi nasoale, nu? Dar gagica aia de la TV cu care a fost el mai mult timp apare? Toate astea cam desprind cartea de scopul ei iniţial, legătura inocentă cu copiii şi o aduc pe paginile ziarelor cu printuri prea colorate.

Jurnalul burlacului Bendeac e scrisă, totuşi de un actor. Prin meseria lui, el are un scop similar scriitorului, dar care foloseşte mijloace diferite. Trebuie să trezească ceva. Dar şi dacă nu o face e acoperit, rămâne vedeta care a scris o carte şi nu şi-a luat niciun ban pe ea.

Cum e cartea lui Bendeac

Mihai Bendeac povestitorul îşi ia viaţa la puricat cam de pe la facere încoace, ba chiar de puţin înainte. Ceea ce e un deliciu pentru cititorul de 30 şi ceva de ani, care îşi regăseşte o parte din copilărie în poveştile lui. Cei mai tineri pot lua chestiile astea ca pe mostre de istorie pe care, ptiu, ce bine că nu au prins-o la adevărata ei valoare. 

Citită la cald şi privită la rece, cartea lui Bendeac stârneşte râsul ăla pe care, la un moment dat, simţeam nevoia să îl explic. Da, m-am şi plictisit la unele pagini, pentru că una e să scrii scenarii şi alta cărţi. Ce e important pentru mine nu atârnă la fel de greu pentru Bendeac şi invers. Am şi plâns de două ori. Cineva mi-a spus atunci, după prima fază, că te-ai emoţionat aşa pentru că acum eşti mamă. Poate. Dar dacă autorul ar fi ales să păstreze povestea sub preş, probabil că ar fi fost mai puţin om.

Emilia Bendeac nu că e savuroasă, e demenţială. Abia aşteptam să apară şi să ofere o nouă perspectivă întâmplărilor lui. Are câte ceva din mamele fiecăruia pentru că vine din aceeaşi generaţie. Ele au fost femeile aruncate în capitalism, într-o eră în care mediul lor înconjurător nu era pregătit tehnic pentru modernul care devenise.

Ce am înţeles eu (şi poţi înţelege şi tu)

Cartea asta e motivaţională. Oricare ar fi hobby-urile tale. Modul în care Mihai Bendeac îşi tratează cariera nu are cum să nu te ridice de pe canapea şi să te facă să nu îţi mai cauţi scuze. Nu ştiu dacă asta a fost intenţia lui, probabil că nu, dar rezultatul îţi dă impulsul de care aveai nevoie să nu mai fugi. 

Bendeac îşi întoarce viaţa pe atâtea planuri încât, la un moment dat, nu prea ai cum să nu te regăseşti. După multe pagini de poveşti, a dat-o uşor în numerologie şi m-am bucurat că nu am fost singura pe care a urmărit-o o cifră până când i-a priceput mesajul.

Şi mai face ceva. Îţi dă dor de teatru, indiferent de câte ori în viaţă ai savurat o piesă. E ironic să vrei să mai vezi o reprezentaţie live şi unică a ceva, în era în care toată cultura e închisă sub lacăt şi sub mască. Timp în care singurele roluri la care poţi să asişti sunt alea ale oamenilor din jur, prinşi într-un univers mic de un an, care vor să pară că tot ce se întâmplă nu e chiar atât de trist.

Acum, când mă uit în urmă, observ că nu am subliniat nimic pe cartea asta, deşi am zis că nu o dau cu împrumut nimănui şi le spun tuturor senin să şi-o cumpere. Chiar au apărut momente când aş fi luat pixul în mână, mă uitam la o carte care era a mea dar, de fapt, părea să fie tot a copiilor din spital. Fiecare exemplar din ţara asta e al lor şi parcă merită preţuit cum trebuie.

În loc de concluzie

În cartea asta a lui Bendeac sunt 500 şi ceva de pagini de talent actoricesc. Nu bubuie de cel literar, însă sunt oameni care se dau mari scriitori şi calcă în gropi ale cuvintelor mult mai rău decât Bendeac la 4 dimineaţa. Dar cartea îţi oferă tot ce face una bună, după ce autorul ei a studiat tehnici, momente ale povestirii şi metode pentru ani de zile. Te face să simţi.

Şi te motivează. E povestea unui visător contemporan, adică în vremurile când n-ai zice că mai există aşa ceva sau că visele se mai susţin, urmează, muncesc şi împlinesc. Pentru mame, bate o jumătate din cărţile de parenting de pe piaţă. Iar pentru restul, e o oază de speranţă. Putea să ofere o poză cu autograf de ăia 50 de lei. Dar a scris o autobiografie din care ai ce lecţii să tragi, chiar şi în 2021.

Dacă tu vrei să ceri luna de pe cer acestei cărţi, poţi să o faci. Nu te opreşte nimeni. Dar ai grijă ce îţi doreşti.

Foto 2, 3: Pixabay.