Tratat de dorinţe

Tratat de dorinţe

– Hai să vorbim despre iubire.
– Hai să vorbim despre bani.

Așa începeau acele discuții care nu puteau fi previzibile. Nici eu, nici el nu știam vreodată ce urma. Puteau să apăra visuri bine conturate sau tornade incontrolabile. De parcă nu ne mai știam prioritățile. Iubirea trece prin stomac, dar stomacul nu funcționează mulțumită bătăilor inimii? Ba da. D-aia planurile erau mult mai constructive decât certurile.

Urma un site. Copilul nostru virtual. Aveam nume, acte, găzduire, web-designer și multe idei. Ce putea fi în neregulă, atunci când în discuție apăreau propuneri nu comune, ci pentru noi? Noi trebuia să reușim. Noi aveam ceva de construit, virtual și real. Însă tot noi deveneam armate de cuvinte, atunci când ar fi trebuit să facem front comun.

Cum puteam să reacționăm, atunci când realitatea se înfrunta în câmp deschis cu planurile? Ce pățeau soldații din primul rând? Căutau defecte în ideile celuilalt. Vedeau avantaje în vorbe pe care nu le susțineau. Orice, numai să câștige armata-gazdă. Sau cea care luptă pentru supremație. Pentru că o strategie construită după ureche putea fi orice mai puțin una finală.

Negocieri de tratat de dorinţe

Ceea ce ajunsese un război începuse ca un plan de cucerire. A pieței? A economiei românești? A oamenilor? Nu. A noastră. Dacă două minți cu veleități artistice se puteau uni, rezultatul nu avea cum să fie altfel decât un copil virtual olimpic și medaliat. Orice problemă trebuia să genereze o soluție, însă noi atunci am fi dat orice idee frumoasă pentru supremație. În fața cui? De ce?

Și, de altfel, ce ar fi o poveste fără un punct culminant? Ce-ar fi dacă, în locul lui, apare un salvator care să oprească aliații transformați în tabere, ca în „Calul de război” al lui Steven Spielberg? O privire, care a vorbit mai mult decât orice fel de cuvinte, a cântat remiza. Un suflu de trăiri a reamintit scopul inițial al discuției. Și, bineînțeles, câteva aspecte tehnice.
– Avem nevoie să ne gândim şi la chestiile astea care ne trebuie, cum ar fi o ştampilă, o semnătură electronică, astea.
– Nu mai vorbi aşa corporatist. Ne facem ştampile, facem ce vrei tu. Numai să ne fie bine.
– Bine. Vorbesc necorporatist. Ne trebuie o ştampilă. Şi ştii ceva? Hai să o facem cum vrem noi, cu tehnicile alea ale lor de personalizare.
– Să ne punem în ştampilă ce, schiţe de poze? Noi suntem speciali. Nu vreau să ajungem încă unii care au o ştampilă rotundă, cu datele pe margini şi un „S.R.L.” în coadă.
– Bine. Le înghesuim undeva, ca la reclamele de medicamente, unde nu descifrezi ce înseamnă precizările din steluţă?
– Da. Fix aşa. Şi ai şi personalizare d-aia de care vrei tu.
– Şi ce punem pe ea? Ce nume? Noi încă nu ştim cu ce pornim.

După acel tratat de dorinţe: Negocierea

Moment de tăcere. Confuzie. Speranţe. Emoţii, ca atunci când şi-a tatuat numele meu pe spate şi speram din toţi rărunchii să nu fie vreo jumătate de măsură. Şi n-a fost.

– Auzi, pitic? Ţii minte ce-am scris noi pe agenda aia de notiţe?
– Da.
– Familia X. Aia e ştampila. X.

Emoţii din nou. Ca atunci când, în loc să-mi spună că mă iubeşte, mi-a cerut să fiu nevasta lui. Şi am vrut. Şi am început, din nou, cu un armistiţiu de pace.

– X rămâne.

*Acest text este ficţiune şi participă la SuperBlog.

Prev Creşte marketerul din tine!
Next Dușul de imagine

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment


CAPTCHA Image