Când cutiile respiră

Când cutiile respiră

O cutie. Aşteaptă să fie asamblată. Un metru pătrat care nu ştie cum urmează să-i fie soarta. Îşi simte doar fragilitatea de carton. Cu ea s-a născut, atunci când halatiştii ăia înmănuşaţi fac din lichid şi lemn o minunăţie de bucată bejulie, care dintr-un soi de foaie dublă şi legată la margini, se transformă într-un pătrat încăpător şi, apoi, chinuit.

Atunci când a ajuns la ea…

Cutia era insoţită de vreo cinci surate şi îi era duşmancă. Însă şi inamicul avea experienţa fabricii. Îşi invidia colegele de hală, care îi povesteau că din strămoşi se zvoneşte cum că, înainte să moară, ele ar ajunge piese de artă. Ba chiar că unele nu mor deloc, ci oamenii ar căuta să le sporească graiul cu sticle şi lichide ciudate. Iar altele le-ar fi spus că cerneala de pe ele lua forma acelora. Iar ea stătea în faţa unui tartor înlăcrimat.

Ileana o privi, ştiind că nicio Cosânzeană nu îşi părăseşte cuibul, neştiind pentru ce sau pentru cât. Urma să îi arunce suficient scotch cât să ducă tot ce mai are ea valoros şi să o trântească de pereţii unei dube. Cutia se sperie. Era una dintr-atâtea la fel, care erau zgâriate de acelaşi plastic instistent. Nimeni nu ştia ce urma să se întâmple cu ele.

Ileana privi şi la ce rămânea în jurul ei. Teancuri, grămezi, liste şi categorii. O evidenţă clară, care îi arăta că tot ce a strâns ea în trei decenii încape într-o dubă. Iar nimeni nu întreba de ce ar fi adunat sufletul ei. Cursa începu. O carte… şi înc-o carte… şi înc-o carte…. şi ar mai fi continuat, dar cine are încredere în cutiile astea? Lasă că torn ceva uşor peste, îşi spuse aceeaşi Ileana, la fel de înlăcrimată. Atunci porni şi dialogul interior.

Ce am eu mai valoros, haine sau lenjerii de pat? Cum aş putea să ierarhizez obiectele de care n-ar trebui să mă leg, dar care parcă respiră prin mine? Parcă toate vorbesc. Dar dacă ar vorbi, atunci cutia asta urâtă m-ar înjura pentru că a ajuns pe mâna mea şi e nevoită să audă cum o înjur eu…

Cutiile respiră? 

Dar cutia tăcea. Înţelegea că alte colege aveau un trai mult mai greu. Ea urma doar să fie voluntară în curierat. Până la primele răni şi eventuala moarte, totul era doar o chestiune de timp. Spera ca totul să nu se petreacă în cuptor, deşi auzise asta tot în fabrică.

Cum să-mi privesc eu amintirile în faţă şi să le înghesui în nişte amărâte de bucăţi de carton? Cum să fac eu un echilibru între ele, când trebuie să le pot căra eu, care nici măcar o sticlă de suc nu mai pot să desfac de durere?

Ileana arunca vorbe care nu-şi doreau a fi spuse către orice părea că îi transmite ceva. Până când a ajuns la setul ăla de cuverturi de pat 3D, pe care le-a cumpărat din pură fascinaţie. Cine nu ar fi iubit nişte inimi parcă ieşite din peisaj şi aşezate în cameră, condimentate cu o ofertă de 1 + 1 gratis, la care i-au fost adăugaţi nişte trandafiri cu iz de paradis?

Ce aş putea să fac cu ele? Da, le pun peste cărţi. Ar echilibra cutia asta nenorocită, care face viaţa să mă ducă de parte de aici. Şi le aranjă în cutie. Pentru câteva secunde. Apoi, regândi totul…

Cutia simţi o atingere matlasată necunoscută. Şi-ar fi dorit-o de companie. De fapt, parcă tânjea după ea de când a ajuns în casa asta dezorganizată. Aşa ar fi avut un partener în lupta împotriva ziarelor tupeiste, dar ucise după o zi şi a cărţilor care adunau colege ca alea din fabrică. Da, fix cele care se lăudau că n-ar muri niciodată. Ar vrea să rămână aici.

Nu! Sunt prea speciale cuverturile astea două. Nu pot să le arunc în cutie, pur şi simplu. Îmi trebuie un sac, bată-l vina!  Chiar atunci, cei doi s-au privit în ochi. Instantaneu, cutia şi sacul şi-au realizat soarta. Accesoriile alea interne erau doar mângâieri. După câteva ore, toate urmau să fie destrămate şi să se lase pregătite de cuptor. Iar Ileana privi încă o dată în jurul ei…

Foto: LenjeriiPat-Outlet.

Prev De ce NU sunt bloggeriţă
Next SĂ VORBIM LIMBA ROMÂNĂ. V - Suportaţi-mă, că d-aia exist!

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment


CAPTCHA Image