Sălăjanul e o entitate. Un fel de stat în stat, la nivel mai mic, al lumii moderne. Necunoscătorii îi spun Nicolae Grigorescu şi îl integrează în Titan. Cei de-ai locului dau indicaţii geografice în funcţie de staţiile de tramvai. Mai toţi îl asociază cu La Familia.

E locul unde, dacă ieşi din bloc şi faci câţiva paşi către magazinul de pâine, ai certitudini, şi nu şanse să te întâlneşti cu cineva cunoscut şi să te întorci acasă după două ore de poveşti. Acolo nu mergi, pur şi simplu, să îţi rezolvi o problemă, fie ea şi legată de un fermoar de geacă stricat. Ai ajuns într-un anumit loc pentru că cineva cunoaşte pe altcineva, iar tu poţi să ai încredere că totul se întâmplă aşa cum trebuie.

„Încă o dată pentru Sălăjan”

Sălăjanul nu îşi trăieşte zilele, ci poveştile. Necunoscătorii îi văd mulţimea de parcuri, grădiniţele colorate dintre blocuri şi liniştea. Cei care stau acolo de vieţi, sau chiar generaţii se cunosc între ei şi îi înviorează atmosfera.  Ei ştiu exact unde se găseşti un anumit PM sau Y (blocuri) şi ce desen avea pe el până să îl acopere primarul.

Dar toţi aud, uneori, câte-o piesă La Familia din vreo maşină mai proaspătă a cartierului sau atât de veche încât o recunoşti după volumul muzicii şi felul în care ea se aude de afară. Mulţi au fost la concertul de lansare a albumului Ca la noi de acum 17 ani. Absenţii îl ştiu din poveşti.

Istoria a dovedit, de-a lungul timpului, că ştie să se rescrie. Însă, cum nicio acţiune nu îţi iese a doua oară la fel ca prima, concertul anunţat pentru 9 iunie trebuie să aibă iz de ’90-2000, pe note de 2017.

Avem un concert La Familia în Parcul I.O.R., pe Insula Artelor. În limbajul zonei, e o petrecere de cartier, pe lângă Chip şi Dale. Nu căutaţi pe hartă, barul nu mai există.

Concertul o să se vadă cu câte două perechi de ochi. Pe sălăjenişti îi recunoşti ușor după bucuria cu care se întâmpină, deşi mulţi dintre ei se întâlnesc măcar săptămânal sau accidental pe stradă. Ceilalţi vin pentru trupă şi povestea ei. Dar asta nu îi face cu nimic mai prejos.

parc ior

„Ce ne-am face noi fără muzica asta?”

Ştim deja destule detalii tehnice ale concertului – petrecere. O să cânte, ca invitaţi, C.I.A., El Nino, Stres şi Jianu. Chronic o să se ocupe de partea de sunet. Evenimentul începe într-o vineri, la ora 14:00 şi se termină la 21:00. Înainte de concertul de pe final o să fie concursuri de open mic, grafitti, muzică pusă de DJ-i şi nu numai. Chiar şi aşa, e ziua în care suficienţi şefi o să audă replica: mă învoiesc şi eu azi câteva ore şi recuperez. Merg la concertul La Familia. O să mai fie CD-uri pe tarabe şi tricouri în mulţime.

La Familia o să cânte piese nelansate încă şi o să se facă linişte, pentru că toţi vor să prindă un vers, o tobă sau un refren. O să se fredoneze cele deja apărute de pe Codul Bunelor Maniere. O să se audă exclamări de uimire la primele acorduri din piesele mai vechi. Puya şi Sişu o să facă glume pe scenă, atunci când versurile le aduc amintiri. O să fie surprize neanunţate, indiferent cât de mici, pentru că aşa sunt ei.

O să se plece în tăcere, pentru că astfel de momente ies puţin din bariera cuvintelor. Apoi, aleile din parc o să fie mai animate decât ţi-e dat să vezi la orele alea. Şi zgomotoase, pentru că a trecut etapa când te-ai bucurat pentru tine. Aşa că acum o faci cu cei apropiaţi. Grupurile de sălăjenişti o să se disperseze abia pe final de drum, când fiecare ajunge la scara/blocul/strada lui.

Mă aştept să se arate că, în 2017 avem o La Familia puternică şi surprinzătoare. Că e trupă şi model. Apoi, să se vadă că, la 20 de ani de când a devenit celebru cartierul ştie şi poate. Pentru că Sălăjanul e o entitate.