Rashid e unul dintre artiştii pe care nu a fost nevoie să îi studiez. De când a ajuns la urechile mele, muzica lui a tot stat prin căşti. De aceea, materialul de mai jos s-a născut din curiozitatea aia de ascultător. Vă las să vă bucuraţi de un interviu cu Rashid din care aveţi ce citi (wink wink, cum se zice).

Monica scrie: În primul rând, vreau să vorbim despre albumul tău. Spuneai că e într-un stadiu destul de avansat.

Rashid: E avansat în măsura în care ce ține de mine. E înregistrat, gata. Acum, partea cea mai grea și cea mai laborioasă sau minuțioasă este partea de colaborări, după care stau, ca toată lumea. Gândește-te că sunt 16 piese.

Albumul e împărțit în 2, deci 8 piese cu 8 piese. Din 16 piese, am 4 solo, restul de 12 sunt colaborări. Gândește-te ce înseamnă. Am o piesă, de exemplu, pe care am 4 oameni cu care cânt, adică e destul de laborios procesul ăsta. Urmează, bineînțeles, când o să am toate vocile, partea de mix-master care, după cum știi, iar e o chestie destul de migăloasă. Şi, după, vine partea de promovare.

Ideea asta de două părţi mă duce cu gândul la casetă.

Ai intuit foarte bine. Planul meu este că aş vrea să fac undeva la 100 de bucăţi pe casetă, dar doar în scop promoțional, nu la vânzare sau într-un scop comercial, pentru că nici nu cred că mai există foarte mulți posesori de casetofon. Albumul ăsta îl editez și pe casetă, adică el va fi peste tot, pe toate platformele de streaming și așa mai departe, dar va exista și în forma asta.

Îmi asum chestia asta. Vreau să le fac pentru mine, pe banii mei, pe chestia mea și să le ofer, strict în scop promoţional, cui consider. Nu vor putea fi cumpărate.

Nici de către fanii colecţionari?

Nu. Pentru fanii colecționari, probabil că vor exista niște giveaway-uri, niște cadouri, mă gândesc la asta. Adică un număr din aceste 100 de casete, poate 20-30-50 vor merge către fani, dar către fanii cei mai true. Cine își dorește cu adevărat să le aibă, le va avea. Dar sub o altă formă, nu cumpărate, ci sub formă de cadou.

Care e conceptul creativ al albumului?

Albumul este o poveste. Ţine de cele două personalități ale mele din lumea muzicii, lumea hip-hop-ului, de fapt.

În hip-hop, e periplul meu în cultura asta și ține strict de ce mi-a plăcut să fac și să ascult. Eu am spus mereu că încă sunt fan hip-hop. N-am trecut de nivelul ăsta și nici nu cred că o să trec vreodată. Încă am artiști care mă sparg, încă ascult cu plăcere piese, albume, în funcție de ce timp am. Sunt artiști noi care apar și îmi plac foarte tare, încă sunt în zona aia. Și atunci albumul, practic, însumează cam tot ce ce mi-ar plăcea să aud din sfera asta de muzică urbană.

Absolut toată producția albumului e făcută de mine. Iarăşi, ăsta a fost un proces laborios. La 16 track-uri au fost alese 16 orchestrații din zeci pe care le-am făcut. Am fost foarte-foarte strict, am cernut foarte tare sita. Probabil că ar fi meritat și alte beat-uri să fie incluse pe albumul ăsta, dar eu zic că cifra asta va fi ce trebuie, acoperă cam toată paleta.

Atunci când trebuie să alegi din mai multe lucruri făcute de tine, într-o mică măsură, la un moment dat, s-ar putea să fii subiectiv.

Sunt clar subiectiv, dar în aceeași măsură sunt și foarte critic cu ce fac. Mai e o chestie. Albumul ăsta cred că a venit cel mai natural, sincer, dintre toate pe care le-am făcut solo și cred că și ca trupă, și cu CIA când activam.

Am scris cu foarte mare plăcere la el, foarte relaxat, fără niciun fel de apăsare vizavi de succesul lui, de aspectul comercial, de se vinde – nu se vinde, va prinde – nu va prinde. Nu m-a interesat și nu mă interesează absolut deloc aspectul ăsta. Vedem ce iese.

Deja știm că ne vom aștepta la un album hip-hop.

Da, asta clar. Va fi un album hip-hop. Va fi un album din zona urbană.  Interpretarea nu s-a dus neapărat în zona beat-urilor de fiecare dată. Dar am beat-uri boom-bap, gangsta, trap, drill. Nici nu pot să-l descriu, e un ghiveci frumos pe care l-am pregătit.

Nu prea mi-am pus limite. Pur şi simplu, ce mi-a dat un film și ce m-a făcut să scriu, am luat și am fructificat.

Cât a durat să lucrezi tu un album cap-coadă?

Două piese de pe el erau gândite de dinainte. Ambele sunt colaborări. Restul de 14 s-au scris de undeva din noiembrie – decembrie şi cred că am mai scris vreo 3 sau 4 strofe în ianuarie.

Beat-urile cred că sunt lucrate cam într-un an şi jumătate. Cu totul, nu cred că durează un an pentru mine să scot un album. Cred că ar dura mult mai puțin dacă nu aș fi atât de nebun încât să îmi doresc să fac eu totul – și beat-uri, și scriere și mă implic și la partea de scenariu de clip și așa mai departe. Cam la toate eu fac conceptul. Eu centrez, eu dau cu capul. Şi atunci devine mult mai greu.

Asta fac în ideea în care am avut premizele astea cu producători în jurul meu, oameni care să-mi facă clipuri, dar cred că am devenit foarte exigent. Poate e și o chestie de ego. Nu știu să explic, dar nu îmi mai doresc să facă alții. Vreau să fac totul după conceptul și creierul meu.

Și pentru că tu știi cel mai bine cum e în capul tău?

Exact. De fapt, e foarte greu ca producătorii și oamenii din jurul meu să îmi înțeleagă filmul și să îl prindă. Şi am și ajuns într-un punct în care îmi permit să fac asta.  Nu mai am presiunea hitului.

Eu acum sunt ca peștele în apă, în ceea ce privește partea mea de carieră. Acum fac ceea ce mi-aș fi dorit să pot să fac la 20 de ani, să am confortul necesar să fac lucrurile astea.

Acum ești ca peștele în apă, ești unde ți-ai dorit să fii. Care a fost momentul în care ți-ai dat seama de asta?

Premizele au existat dintotdeauna, doar că nu aveam confortul necesar să fac lucrurile astea și să fiu ca peștele în apă. Gândește-te că am o familie, am responsabilități, am chestii pe care de care trebuie să mă ocup. Tot timpul au fost alte priorități.

Eu, până la urmă, trăiesc din muzică, spre deosebire de alții, care o fac doar din plăcere. Şi atunci am ajuns să fac în paralel cele 2 lucruri, songwriting-ul și partea de bani și chestiile care vin și pe care le simt în buzunar. Iar partea asta ce ține de hip-hop și de cariera mea, ca artist, o fac strict cum vreau, relaxat, fără presiune, fără nimic. Nu mai există presiunea aia cu hit-ul, să vinzi, să mergi la concerte.

Acel “trebuie”.

Da. Oricum, eu am o teorie întreagă despre trebuie. Ar trebui desființat, în general, cuvântul. Dacă nu exista cuvântul ăsta, lumea era wow.

“Uite, fac poze cu tine dacă îmi spui cine sunt” (Rashid)

De ce piesa “Te-am iubit” e un proiect special?

E un proiect special pentru că piesele de dragoste la mine sunt speciale. Exceptând “Unde e ea”, unde Byga și-a dorit foarte tare s[ intre pe ea – probabil că a simțit că va fi hit, pe toate albumele CIA și înainte să existe CIA, eu aveam o piesă de dragoste. Una.

Dacă vrei, poți să-ți dezvălui că inclusiv pe viitorul album există o piesă de dragoste. Tot timpul piesele de dragoste la mine au fost speciale, pentru că mi se par foarte personale.

Mi-e greu să mă închipui cântând cu altcineva despre dragoste. Am făcut asta, am cântat și cu Theo Rose, şi cu Whats Up. Am avut câte o piesă episodică de dragoste în colaborare, dar mă exprim mai bine când sunt singur pe ele. Asta se întâmplă pentru că sunt foarte personale și de asta, de fiecare dată când voi scoate o piesă de dragoste, voi spune că e o piesă specială pentru mine, pentru că e personală.

Ești doar un om obișnuit, dar lumea știe cum te cheamă. S-a întors vreodată asta împotriva ta?

N-aș spune chestia asta. Maximul de popularitate pe care l-am avut, am știut să-l manageriez. N-am fost niciodată în punctul în care să sufăr pe tema asta. N-am fost în punctul în care să nu fac poze sau nu dau autografe. N-am avut filmul ăsta niciodată, de când mă știu.

În aceeași măsură, am o regulă. Mai merg la concerte și vin oameni să facă poze cu mine, dar cumva simt după ochi, după privire și le spun: “uite, fac poze cu tine dacă îmi spui cine sunt”. Am avut surprize de ambele părți, adică am pus întrebarea asta de câteva sute de ori, de-a lungul timpului – să-mi spună din prima, dar am avut și o situație în care se uită la cel de lângă el să-i spună ăla și am zis “Vezi, nu are rost să facem poze, vrei să faci poză cu mine doar pentru că m-ai văzut pe scenă, nu mă interesează chestia asta, chiar nu-mi doresc chestia asta, de ce să ai o poză cu unul pe care nici nu îl asculţi. Pentru ce? “

Pe scenă vezi și prezentatorii, vezi și băieții de la sunet, fă şi cu ei poză. Ăsta e singurul criteriu pentru care am refuzat o poză sau dacă au fost obraznici sau îmi zic “dă-ți ochelarii jos”. Suntem în România lui 2024, îmi spui să-mi dau ochelarii jos. Nu vreau, fac parte din imaginea mea. Despre ce vorbim?

În general, vreau să port ochelari, îmi place să port ochelarii. Asta e damblaua mea. Am zeci-sute de perechi de ochelari acasă, fără nicio exagerare. Am o obsesie cum am şi cu sneakerşii. Care e problema?

Eu sunt unul dintre copiii care auzeau “nu-i asculta pe ăștia care înjură, care vorbesc, în loc să cânte și așa mai departe”. I-ai pune fiicei tale să asculte rap?

Fără discuție. Eu am un principiu. Să știi că noi suntem foarte liberi în exprimare de față cu fii-mea. Eu nu vreau ca ea să crească sub pământ, înțelegi? Faptul că aude sau vede niște lucruri, asta nu înseamnă că ea trebuie să le facă sau să le reproducă. Așa sunt și cu limbajul.

Real vorbind, dacă te uiți în istorie, acum 150 de ani, românii erau foarte slobozi la gură. Exagerat.

Asta nu înseamnă că nu au trăit și nu au mers mai departe. Într-adevăr, ne-am mai educat, ne-am mai cizelat. Dar, la bază, lucrurile sunt aceleași, lucrurile acelea și cuvintele obscene și chestiile de genul ăsta. Cuvintele obscene nu cred că au omorât pe nimeni niciodată. Maxim, au explicat mult mai direct anumite lucruri.

Nu îmi prea plac chestiile pe ocolișuri și atunci și pe fii-mea o educ în același spirit. Ea ascultă orice gen de muzică, cântă, dansează. Aseară, de exemplu, cânta soundtrack-ul de la Las Fierbinți.

Ei, oricum, sunt ca un burete, Nu aud de la tine, aud de la celălalt. Dacă îi spui tu nu, va face cumva să ajungă la ceva ce îşi dorește cu adevărat.