O cădelniţă împrăştia, ritmic, un miros de tămâie. Pe fundal, o voce răguşită de călugăr completa traseul fumului binecuvântat cu o cântare care, de obicei, stoarce lacrimi din privirile confuze ale nou-veniţilor. Călugării se închinau, recunoscători, în faţa evidentului. Paracliserul realiza, încă o dată, că o inimă plină de dragoste nu admite erori.

Doamne, strigat-am către Tine, auzi glasul meu

La şapte minute de parcurs cu gândul, în direcţia ieşirii, adică atât cât era necesar pentru ca Psalmul 140 să alunge orice fire potrivnică, era o prăpastie în care cineva-şi confecţiona, dintr-o scară, lemne de foc. Aşa ar percepe oricare din jur viaţa unui om ale cărui dineuri, deserturi şi companioni îi erau tot ce-a dat pământul ăsta mai rău. Fumuri, aburi, prafuri – toate şi-au unit armele ca să transforme un biet om cu soartă predestinată într-un confecţionar de necazuri.

Miros de tămâie: Înainte

Iacob nu mai cunoştea ideea de privire ridicată, iar vorba o să fie bine îi răsuna dntr-o altă viaţă. Dacă prăpastia e momentul de glorie a doi – trei urâţi şi amărâţi, pentru scară s-ar fi bucurat un întreg regat de nevăzuţi. O scăpare avea, iar acum ea se afla în mâinile sorţii în care el nu mai credea.

Iar cel mai trist era că Iacob era exponentul tipic al unei societăţi pe care călugării o numeau iadul mai mic. Fără să fi gustat măcar din aperitivul junglei. Şi, în timp ce nimănui nu-i mai ardea să realizeze că, odată cu el, se pierdea o generaţie-ntreagă de soldaţi ce aşteptau să fie salvaţi, Serafim aştepta aproape nesperat un destinatar pentru cântarea lui. Spera, dintr-o inimă de copil maturizat de lumini şi umbre pe care alţii n-ar fi putut să le ducă. Spera să ajungă la cineva care-ar păşi Acasă cu paşi ai sufletului din versuri. Şi nu ca martori impresionaţi ai unui spectacol de amurg.

Miros de tămâie, în apariţie uşoară

Dar Iacob n-avea timp să mai asculte. Totul se discuta în aici şi acum, fără să-şi mai întrebe sufletul de conotaţii ori sensuri. Fiecare vers al faptelor lui se sfârşea-n tot ce nu ai vrea să găseşti pe o coală de lăsat moştenire pentru nepoţi. Doar că, în acest caz, el avea şi mâinile care, la final, mototoleau timpul aruncat pe-un credit la banca viciilor.

Ca să nu mai stârnim confuzie, Iacob iubea heroina, aşa cum un cardiac iubeşte cafeaua. Când n-o găsea, accepta o imitaţie pe jumătate arătoasă. Ca băutura de cicoare. Iar când nu era-n stare să facă eforturi minime, alegea şi cea din urmă ofertă a haosului, măsurată tot într-un soi de grame. Ca un suc de cola, lăsat în bătaia soarelui.

Foto: Pixabay.

– VA URMA –