Hai să vorbim despre viaţă. Ce poate să fie greu? Doar viaţa e uşoară dacă ştim să ne-o facem. Aceasta este simpla teorie dar pe noi, oamenii, practica ne omoară. Cum ne-o facem? De unde începem şi în ce direcţie o luăm? Care întâmplări sunt lecţii şi care sunt teste?
E corect să ne punem întrebări. Şi să ajungem la concluzii de genul „ce n-aş da să mai am 20 cu mintea de acum”. D-aia am ales să vorbesc acum, la 33, despre viaţă. Aia pe care ar trebui să o tratăm toţi cum i se cuvine. Adică cu cinste.
Vă arăt ce am învăţat după 30 şi aproape că îmi vine să vă promit că o mare parte din elementele listei ăsteia se regăsesc şi în viaţa voastră.
#1 Nu e problema mea
A fost o revelaţie momentul ăla când am descoperit că mă agitam pentru atâtea lucruri care, pur şi simplu, nu erau problemele mele. Mă îngrijoram pentru oameni care apoi nu mă informau că situaţiile lor s-au rezolvat. Mă trezeam băgată în ceva ce trebuia să rezolv eu, fără să fi cerut asta. Mă implicam în scenarii în care nu aveam ce căuta doar pentru că spusesem ceva, la un moment dat.
Există o vorbă a americanilor – nu e circul meu, nu-s maimuţele mele. Completaţi voi, mai ales cei care aveţi animale pe acasă. Trăim viaţa noastră nu pe a altora. Iar timpul nostru este atât de preţios încât uneori chiar trebuie să recunoaştem… nu e problema noastră.
A nu se confunda cu indiferenţa. O bătrână care se chinuie să se ţină de barele înalte de la metrou în faţa scaunului tău confortabil e problema ta. Un bătrân căruia i-au căzut 50 de bani pe jos în faţa ta e problema ta. O prietenă care are nevoie de tine şi îţi spune asta e problema ta.
#2 Nu toţi oamenii sunt coerenţi
Ai încercat vreodată să porţi o discuţie cu cineva care parcă nu a fost învăţat în copilărie să ducă acea conversaţie? Tu spui una, din vorbele tale extrage alta şi, la final, ai două subiecte diferite. E o capcană. Fugi.
Toate aceste conversaţii sunt aproape imposibil de dus la un punct comun pentru că ele nu există. Ca certurile cu persoanele care se laudă că fac urât la ceartă, de parcă ar fi o calitate şi nu o lipsă de cunoaştere de sine. Când ştii ce vrei de la viaţă ştie şi ea ce să îţi dea.
Felul în care cineva vorbeşte îţi spune mai multe decât crezi. Ascultă-ţi creierul în timp ce asculţi vocea. Le poţi face pe amândouă deodată. Ascultă-te şi vei şti ce şi cât şi cu cine merită să vorbeşti.
#3 Nu poţi controla multe
Abia te poţi ţine pe tine în frâu până pe la 30. Apoi te trezeşti că ai nevoie de o reconfigurare a controlului interior, pentru că începi să ai tu alte pretenţii de la tine, darâmite cei din jur. În afară de tine pe cine mai poţi controla? Nimeni. Nici măcar pe căţelul ăla pe care îl cunoşti de când abia putea să te vadă, pentru că sunteţi specii diferite şi nu mereu are chef de ce ai tu chef.
Să realizezi că nu poţi controla ce fac cei din jur poate părea trist. Ca o resemnare. Un fel de stat pe banca de rezervă în meciul vieţii. Doar că nu e chiar aşa. Îţi ponderează încrederea în oameni, te protejează de aşteptări exagerate faţă de alţii pe care nu le realizezi.
Nu deţii control asupra celor din jur şi asta poate să fie o bucurie care te aduce în punctul în care vei răsufla a uşurinţă. Şi vei zâmbi.
#4 Mereu e un motiv la mijloc
Dacă nu ai control supra faptelor celorlalţi înseamnă că oricum unele dintre ele te vor lua prin surprindere. Şi fix atunci ar trebui să vină un pitic în creierul tău şi să îţi spună că nu toţi din jur gândesc lucrurile aşa cum o faci tu. Pentru că nici măcar tu nu o faci bine întotdeauna.
Întotdeauna în spatele acţiunii cuiva se va afla un motiv. Pe care sunt şanse mici să îl descoperi în întreaga lui esenţă. Chiar dacă, poate, un rezumat al lui îţi va fi aruncat într-o conversaţie.
Toată atitudinea asta te va face să te superi mai rar şi mai greu pe oameni. Pentru că toţi facem ceva din cauză că altceva şi nu ne aşteptăm chiar de fiecare dată să fie afectat şi altcineva. Nu sună uman?
#5 Tăcerea e nepreţuită
Ştii ce frumos e să taci? Îţi auzi gândurile. Şi, de bucurie că ajung la tine, parcă şi ele au mai mult spor şi te duc mai departe. Tăcerea e preţioasă doar că, în zarva asta a căştilor, a metrourilor şi a maşinilor de pe străzi parcă o pierdem. Păcat.
Tăcerea e bună mai ales în discuţii. Mai ales atunci când ştii că vei spune o prostie. Dar mai ales când cel mai bun lucru pe care ai putea să îl faci e să taci.
Acordă-ţi tăcerea asta, din când în când, ca un premiu. Imaginează-ţi apoi cum ar fi fost dacă nu tăceai fix atunci. Nu-i aşa că e mai bine?
#6 Părerile nu sunt fapte
Toţi avem păreri despre multe. Asta ne omoară dezvoltarea. Pe măsură ce înaintăm în vârstă, ni se întâmplă bune şi rele, căpătăm din experienţa aia legendară de viaţă, apoi parcă o luăm razna. Avem păreri. Şi defilăm cu ele oricum, oriunde, oricând.
Orice îţi spune oricine – este doar o părere. Un sfat medical venit de la vecini e o părere. Un ochi simplu aruncat peste un proiect complex e o părere. O părere a cuiva despre altcineva e doar o părere. De care uneori trebuie să ţii cont iar alteori merită doar să o priveşti ca atare.
Nu uita că există oameni specializaţi să aibă păreri pe care trebuie să le iei în seamă. Dacă doctorul îţi spune ceva, aşa e şi tu aşa trebuie să faci. Nu vorbim aici de excepţii. Presupunem că l-ai ales bine. Ai prins ideea, nu?
#7 Da, avem păreri diferite
Eu am anumite păreri despre lume şi viaţă, sisteme de valori bine definite şi viziuni clare despre subiectele cu care m-am intersectat şi care m-ar influenţa. Tu ai altele, cu oricare tu aş vorbi acum. Eu nu îţi cer să mă convingi că tu ştii mai bine şi nici eu nu o fac decât dacă mi-o ceri.
Da, vorbim despre subiectele alea grele care mai generează certuri ba la beţii, ba când oamenii sunt treji – culmea. Religie, politică, sex, relaţii şi căsătorie.
Părerile sunt diferite şi ar trebui respectate. Dacă vei încerca să convingi pe cineva de părerea ta, discuţia, contextul în care eşti şi atmosfera pe vreo câteva zile sunt toate compromise.
Mary Cooper: Ai grijă ce zici, Shelly! Toată lumea are dreptul la o părere.
Sheldon Copper: Evoluţia nu e o părere, e un fapt.
Mary Cooper: Iar asta e părerea ta.
Big Bang theory
#8 Da, prieteniile se mai schimbă
Sunt două situaţii în care rămâi toată viaţa cu gaşca aia idilică din şcoală sau liceu. Fie te uiţi prea mult la filme şi trăieşti în universul tău, fie eşti unul dintre cazurile alea extraordinar de rare când chiar e aşa.
Oamenii evoluează, viaţa oferă ocazii şi îi trimite în diverse locuri. O prietenie pe care viaţa a separat-o nu este niciodată un motiv de supărare, reproş sau tristeţe. Este doar o schimbare. Oamenii se mută, se căsătoresc şi fac copii, se angajează în locuri care le limitează timpul şi tot aşa. Tu doar trebuie să accepţi schimbările.
În plus, prietenii noi pot apărea oricând. Acceptă-le. E posibil să îţi aducă mult bine.
#9 Da, priorităţile sunt priorităţi
Şi ele se schimbă odată cu vârsta şi contextul. După ce te căsătoreşti familia este prioritatea ta. Când naşti, copilul este o prioritate. Un animal de casă bolnav e din principiu o prioritate. Şi niciuna dintre acestea nu suportă compromisuri.
Cunoaşte-te, dă-ţi seama care îţi sunt priorităţile şi ai grijă de ele. Fiecare prioritate pusă mai jos decât merită înseamnă un mic rău pe care ţi-l faci ţie. Şi cine ar vrea asta?
Să îţi tratezi priorităţile ca atare înseamnă să te respecţi. Iar acest gen de atitudine duce întotdeauna la linişte. E o relaţie frumoasă de tip cauză – efect.
Către şi mai multă viaţă
După 30 parcă am înţeles tot ce nu era clar până acum. Vin altele care sunt în ceaţă şi cu siguranţă îşi vor găsi răspuns mai încolo. La 33 e o linişte frumoasă, pentru că mi-am predat, mi-am dat teste şi m-am ascultat la tabla minţii până am înţeles toate astea de mai sus.
Şi ţi le recomand şi ţie. O să îţi placă viaţa cu ele.
Foto: Pixabay,
Stan Bianca
Foarte frumos articolul!
Monica
Mulţumesc!