La începutul, mijlocul şi finalul zilei, suntem nişte ţărani. Toţi şi în mai toate sensurile problemei. Urlă în noi nevoia să stăm în aer liber şi să ne simţim pe tarlaua noastră peste tot pe unde mergem. Acasă e tarlaua noastră, dar parcă mai mişto e pe afară.
Acum e la modă conceptul de indoor generation (generaţia de interior). Cică asta am fi noi şi e cam grav. Cică ne agităm mergem la sală, băgăm nişte Pilates şi-alte activităţi d-astea sănătoase şi dăm pătrunjelul pe cardamom şi fenicul degeaba. Până acum, studiile spuneau că ne petrecem cam 66% din viaţă în spaţii interioare. A venit Organizaţia Mondială a Sănătăţii şi a zis că nu-i aşa. De fapt, se adună cam 90% din timp. Stăm acasă, la birouri, în metrou (şi-ăla tot de interior e) şi spaţii publice. Pentru că trebuie, ne mai intersectăm şi cu străzile, bulevardele şi parcurile.
Totul e naşpa, pentru că în casă se strâng bacterii şi umiditate şi sfârşim nişte bolnavi zâmbitori, care zâmbim degeaba la nişte avocado şi turmeric, că aşa zic alte studii că ar fi bine să facem.
Dacă e să ne uităm la americani, stăm prea mult în casă. Doar că la noi parcă nu e chiar aşa.
Statul în casă e direct proporţional cu bătutul în ţeavă
Românul stă în casă rar şi bine. Îl prinzi vara la grătar şi iarna tot pe acolo. Îl recunoşti după urmele de jar de prin păduri. Dar atunci când stă în casă, românul vrea să fie totul perfect. Îşi crează ambient, aprinde o lumânare parfumată primită cadou, face o ciorbă cu uşa deschisă şi aruncă cojile de seminţe pe geam, că poate creşte floarea soarelui.
Dacă tot globul se trage din Adam şi Eva, poate că pe-ai noştri i-a chemat Ion şi Maria, în sensul ăla de banc al lucrurilor. Şi, dacă ne deranjează ceva, cum ar fi orice sunet care întrerupe ştirile, batem în ţeavă. De ce? Pentru că e comod şi aproape.
Bătutul în ţeavă, ca stil de viaţă
Am nişte vecini care bat în ţeavă de fiecare dată când e zi liberă şi stăm acasă. Nu că în cursul săptămânii nu am vorbi şi râde, atunci când venim de la muncă. Ei sunt selectivi – bat în ţeavă atunci când e rost de zile libere. Se manifestă la voci de oameni. Ocazional, și muzică, dar în principiu să fie dovezi că ar exista ființe vii în casă.
Reacţionează de parcă ar avea senzori de decibeli. Fiecare cu gusturile lui. Eu în dormitor am lavabilă şi mobilă. Senzorul principal din casă reacţionează la mişcare şi mâncăruri şi, de obicei, dă din coadă.
Potrivit unui alt studiu, pe americanii muncitori îi deranjează zgomotul ambiental şi sunt în transă cam 23 de minute după aia. Apoi îşi revin. Românii o rezolvă repede, cu bătutul în ţeavă.
Ce e după bătutul în ţeavă
Metoda e simplă şi o ştim toţi. Cred, cumva, că bunicii noştri au primit-o moştenire de la alţi părinţi care au experimentat primele apartamente de bloc şi au căutat să se înţeleagă cu vecinii şi cu ei înşişi. Iei cuţitul de partea aia care nu taie şi dai în ţeavă regulat, timp de câteva secunde. Cineva va şti că te-a deranjat. Doar că ţeava e lungă şi sunetul e rezistent.
Bătutul ăsta în ţeavă e ca pârâtul neasumat. Te ştie tot blocul, pentru că e mai uşor să îţi dai seama de unde vine un zgomot care parcă ar deranja pe cineva, decât de autorul zgomotului de cuţit. Conştiinţa, brusc, ar trebui să se activeze şi să tacă totul în jur.
În 2018, bătutul în ţeavă încă mai există. Nu o sta românul mult în casă, dar şi când o face e şef pe tarla şi nimic nu trebuie să îl perturbe. Nu o să ştii niciodată cine a bătut în ţeavă, de fapt. O să te uiţi la mai toţi vecinii care stau în aria ţevii cu suspiciune. Dar o să te prinzi repede. Ăla care zâmbeşte e autorul.
Noi nu avem probleme că am sta prea mult în interior. Nici din cauza poluării. Doar că, atunci când o facem, tre’ să fie totul ca la carte. Avem probleme cu zen-ul, indiferent câte victime colaterale facem, obligate să asculte cuţitul ăla bun pe ţeavă. Ne place să avem putere, dar să nu ne ştie nimeni de oameni răi. Poate că suntem noi mai ţărani.
Foto: Pixabay.
