De fapt, era mereu acolo. Într-o simplă zi, undeva într-un apartament de 3 camere din Militari, am realizat că îl cunosc. Aveam un bunic.

Nu ştiu dacă el era soţul ei, bunicii, sau ea era soţia lui. Cert e că în momentul ăla mi-am dat seama că era fascinant şi, peste ani, aşa a rămas.

Nu avea cum să nu fie aşa. Doar era Leu. Definiţia clară a zodiei. Puternic, impunător fără să pară sau să încerce, întotdeauna cu o replică bună la el prin care rezolva orice situaţie şi familist.

Un bunic de poveste

Era bătrân de când îl ştiu. Bătea el drumurile din Militari şi până în Mihalache doar ca să mă ia de la şcoală pentru 15 minute. În aparenţă, dar nu era aşa. Mereu se lăsa cu câte-o îngheţată, un parc, o discuţie din care aflam câte una-alta. Câte-o asociere cu ceva care avea scopul să îmi trezească interesul pentru altceva.

Numai el ştie dacă chiar a existat o legătură între parcul Cireşarii şi cartea cu acelaşi nume. Cert e că, după ce am ajuns acasă, în ziua aia, m-am pus pe citit orice, chiar dacă nu aveam fix romanul cu pricina. A mers.

În altă zi vorbeam de ţară şi cum s-a schimbat ea. Aşa am aflat că el a fost mare director la o companie tot mare, fapt care i-a adus beneficii şi pentru vreo 10 ani după pensie. Aşa mi-a descoperit-o şi pe bunică-mea, nevastă-sa, pe care a umanizat-o, a rupt-o din tablourile alea alb-negru cu ei serioşi la cununie şi a adus-o în realitate. Ea lucrase la o fabrică de bere şi îi mai aducea şi lui acasă câte una-două.

Aşa am aflat şi că el a fost acolo, lângă aeroport, atunci când a plecat de pe pistă primul avion de linie din România. Mi s-a zbârlit pielea pe mâini. Bunică-miu asistase la istoria despre care învăţam eu la şcoală. Prinsese şi războiul. Cel de-al doilea. Nu a vorbit niciodată de el şi nu o să aflu niciodată de ce.

Era bunică-miu. Calculat, întotdeauna scurt şi la obiect, dar şi zâmbitor, iar când îl făceai să râdă parcă câştigai un premiu.

Bunică-miu în epoca modernă

Aşa a fost atunci şi aşa a rămas şi acum. Pe măsură ce au trecut anii, bunică-miu s-a descurcat. A ţinut un doliu tăcut şi demn pentru mulţi ani după o soţie care recunoştea pe oricine, mai puţin pe el. La scurt timp după ce ajunsese în punctul „tataie, ia-ţi şi tu o femeie, să nu îţi stai bătrâneţile singur„, şi-a luat o femeie. A murit şi ea.

Tataie şi-a dus viaţa mai departe, ştiind că important era să faci să treacă timpul, pentru că la pensie ai din plin, dar nu mai ai posibilităţi să îl foloseşti cum vrei. Dar să îl faci să treacă bine. Cu cap.

S-a simţit adus într-o eră puţin schimbată decât o ştia el, aşa că a început să îşi pună una-alta prin casă. Ba un termopan, ba o chiuvetă nouă. A continuat să fie atât de calculat încât rămâne singurul om pe care îl cunosc care a citit instrucţiunile telefonului fix şi îi ştia fiecare buton. Care chiar vedea avantajele unui aparat electric de curăţat ceapa. Pe care până şi ăia de la Top minus Shop îl respectau şi nu încercau să îl prostească.

Şi-a luat televizor cu ecran plat după ce a aflat că ăla cu diametru mai mic nu alterează imaginea aşa rău. Şi-a luat mobil şi m-a sunat ca să îi explic cum se foloseşte. Apoi m-a certat că de ce îl mai sun pe fix, când are mobil.

Bunică-miu a rămas ce era

Bunică-miu a fost tot ce am spus mai sus până acum o lună şi-un pic. A apucat să mă vadă măritată, nu şi să îşi vadă strănepotul faţă în faţă. Dar pentru el pozele au contat. A ştiut că puştiul ăsta mic seamănă cu mine şi, prin asta, neamul îi merge mai departe, chiar dacă nu şi numele.

Cu el puteam să vorbesc de orice. Chiar şi de tenis. A încercat să mă ducă mai departe de „Nadal e ăla urât, dar Federer e frumuşel” şi a fost întotdeauna axat pe soluţii, nu probleme; răspunsuri, nu întrebări. Oricât s-a schimbat şi s-a adaptat, pălăria lui a rămas întotdeauna acolo. Îmi pare rău că nu a luat-o şi în mormânt. Dar sigur o are în suflet. Elegantă. Nu de mafiot, ci demnă. Şi practică, pentru că avea chiar şi o ediţie de vară a ei.

Dacă nu era aşa cum a fost, singurul bătrân raţional chiar şi la 91 de ani, poate că bunica lui, Parascheva, nu ajungea pe pomelnicul meu, doar pentru că a existat şi el a ţinut să îmi menţioneze asta. Trist e că acum îl trec şi pe el lângă ea. Ca şi pe bunică-mea. Şi o parte din amintirile alea care, în timp, o să dispară.

El o să rămână. Pentru că a trăit istoria. A fost mare director la o companie la fel de mare. A apărut în ziar că a ajuns inginer de pe băncile şcolii. S-a implicat în viaţa unei nepoate care a crescut şi i-a rămas recunoscătoare. Pe scurt, a mutat munţi.

Post-scriptum

Mi-am dorit să îi iau interviu. M-a amânat până a scăpat de el. Mi-am dorit să petrec mai mult timp cu el, pentru că cu asta rămânem toţi, regretele că nu le-am arătat şi mai mult cât îi preţuim. Acum, de undeva de sus acolo, simte că a fost bunicul ăla din poveşti. Povestea noastră.

Poate că, pentru unii dintre voi e bunicul tipic. Pentru alţii, nu. Pentru mine, tataie e omul care o să rămână întotdeauna în gânduri şi în agenda telefonului.

Foto 2: Pixabay.