Totul a început cu un punct. Cine-ar fi crezut că punctul poate însemna altceva decât sfârşituri, capitole închise, tristeţi?

Din punct a devenit o pată. Aşa mică încât trebuia să o arăt eu ca să fie observată. Pe cât de mică şi firavă era, pata aia nu avea nici măcar o inimă formată. Dar avea activitate cardiacă. Ceva, acolo bătea. Viaţa lui apărea. Şi a noastră tocmai începea să se schimbe. Pentru totdeauna, fără să ştim ce înseamnă asta.

Încet-încet, pata a căpătat forma unui omuleţ, a devenit un el, iar universul meu a început să se dea peste cap, să îşi schimbe activitatea şi percepţia şi să capete formă de omuleţ. Din doi am devenit trei, iar eu nu am mai fost singură în corpul meu.

Când şi-a făcut simţită prezenţa pentru prima oară am crezut că un fluturaş şi-a găsit locul în sufletul meu. Timid şi rapid. Ca şi cum aripile alea mici au atins uşor o frunză, au salutat-o cu un zâmbet şi apoi au plecat în continuare în treaba lor. Era el, care saluta.

Mica familie creşte

Atunci când pata aia mică, fluturaşul, devine o poză cu o faţă îţi dai seama, dacă nu ai făcut-o deja până atunci, că tocmai creşti o familie. În burta aia rotundă se află o familie. Nu mai e acea relaţie supusă fragilităţii şi imperfecţiunilor fiecăruia dintre noi, ci o familie. Pe care noi am construit-o şi pentru care ne vom lupta ca să devină cea mai.

Familia înseamnă mai mult decât ai crezut până atunci. Se redefineşte, reaşează, reorganizează în tot ce simţi. Şi, oricât de bine ar suna fiecare plan pe care îl faci pentru viitorul pe care îl doreşti pentru tine, voi şi el, realitatea fiecărui minut bate dorinţele.

De la doi la trei

Atunci când ziua zero se apropie, toţi trei se pregătesc pentru schimbare. Fiecare în felul lui. Cuvintele din jur se schimbă. Ea devine mămica, el tăticul, iar copilul care momentan doar se vede prin piele capătă un nume.

Nu mai e fiinţa vulnerabilă care trebuie protejată, apărată de lumea rea care nu se uită când merge pe stradă. Devine o mică victorie a destinului, un drum nou în viaţă care tocmai se împleteşte. Devine o persoană pe care parcă-parcă începi să o cunoşti.

Punctul care îmi schimbase viaţa este acum un bebeluş cu un orar de somn bine stabilit, preferinţe culinare, mişcări unice şi o comunicare în două sensuri. Iar să răspundă un copil la voce prin mişcări este, uneori, pur şi simplu magic. În sensul ăla bun şi frumos.

Timpul trece, iar familia aia în doi devine în trei. Completă. Împlinită. Cu şi mai multă iubire în joc.

Restul sunt doar scutece, hăinuţe, bagaje şi accesorii. Detalii.