Cum ar putea suna asta în minţile noastre? Normal, bineînţeles. Care e omul ala care nu poate trăi fără facebook o zi întreagă? Există pauza de facebook sau e o iluzie?

Ce-i aşa de greu? Eu aleg când să intru pe internet (doar facebook), iar fiecare moment petrecut aşa e o urmare a voinţei mele şi atât. Aşa ne petrecem zilele, în timp ce stăm conectaţi în drum spre muncă, în pauze şi alte mici momente de rebeliune în care vrem să fim pe facebook. Doar că în timp ce noi stăm, timpul trece şi se transformă într-un subiect din ce în ce mai subestimat. Pe alocuri, parcă are şi aer de duşman, doar pentru că noi trebuie să facem un anumit ceva/să fim la muncă fix atunci.

Se poate face pauza de facebook?

Acolo eram şi eu acum două vineri, atunci când m-a lovit buba tehnologiei, iar călcâiul virtual al lui Ahile m-a scos de pe facebook fără drept de apel sau opţiunea de a-l mai deschide prea curând, dacă voiam să mai am la ce mă întoarce.

Dacă o privești morfo-sintactic, nu se putea anunța nimic bun prin ceva care începea cu ai fost deconectat si se încheia în 23:59 ore. Și, cum fără un reper, până și planetele ar lua-o razna, nimic din ce însemna tehnologie nu mai avea vreun iz de interesant.

Exact, ce aș fi putut eu să fac, atunci când aveam opțiuni care nu mai erau atât de vizibile, iar ca să pot duce o conversație trebuia să caut mijloace alternative?

Daca până atunci decisesem să nu mă ating de internet nu ore, ci weekend-uri și să refuz orice urmă de „conectare”, în momentele alea parcă aveam nevoie să îmi trăiesc viața paralelă în același timp cu cea reală. Pentru că eram unde nu țineam neapărat să fiu, adică la muncă. Și era vineri, adica numărăm ore, minute și mișcări ale soarelui până când puteam să fiu liberă, fără sa ma cronometreze nimeni.

Există viaţă fără facebook

Iar fără facebook, tot ce aș fi putut să aflu despre tot ce nu mă interesa neapărat parcă mi se arăta, pe orice alte rețele, în fărâme ce refuzau să compună imaginea întreagă.

Deci, care-i faza cu pauza de facebook şi cum se manifestă? Fizic, degetele mele își păstrau obiceiul de scroll, fără ca eu să mă și uit la imagini. Mailul devenise mai curat, pozele se împuținaseră în telefon. Dar tot nu era la fel. În pauzele de țigară, peisajul ăla frumos refuza să accepte că nu aveam chef de el. Iar în lume parcă se întâmplau toate și eu nu eram acolo să le vad.

Drumul spre casă a fost etapa de resemnare. Telefonul și-a pierdut o jumătate din valoarea psihică, iar eu îl foloseam doar la comunicare, adica motivul pentru care fusese inițial făcut. În timp ce îl reblocam pentru a cincea oara preț de trei statii de metrou, m-am privit în oglinda lui. Funcție pe care o cam uitasem.

În timp ce cărămizile castelului virtual picau, alea care construiau omul din mine își cam pierduseră răbdarea și tipau un mai lăsa drama. Viața nu e pe internet, iar să accept faptul că e greu sa stau fără poate că însemna momentul să fac fix asta.

Pauza de facebook, conectare la realitate

Minunata lume nouă a socializării ne îndepărtează, de fapt de oameni. Un like nu se pune de „ce mai faci?”, iar un comentariu e dat, uneori, pentru că vede lumea.

Într-o conversație reală sau la telefon aș rezuma cam ce aș zice pe facebook într-o lună. Aș râde pe bune. Iar, după asta, aș ajunge acasă fără grija că iar tre’ să îi răspund cuiva și m-aș bucura de cât de mișto e să uiți de telefon. Cum făcea tanti aia, acum câteva zile, în metrou. Și-a întins un picior pe scaun, a aruncat un cot pe spătarul din plastic și privea. În mod normal, ar fi atras și ea niște priviri și zâmbete. Acum nu prea o vedea nimeni.

Pare grea o zi fără facebook. În primele ore parcă și aduce puțin a sevraj. Însă, deconectați fiind, viața aia mișto și răbdătoare are grijă să ne reconecteze la realitate. În timp ce noi ne înfruntăm vechea ipocrizie: cine, eu? N-am eu treabă. Pot sa stau fără net oricât. Dar nu vreau. Logica de bază a oricărei dependențe.

Foto: Pixabay.