La început a fost Cuvântul. Atunci când culorile şi formele dădeau, încet şi calculat, naştere unei minunăţii aproape veşnice. La fel ca şi dovada scrisă a fiecărei etape din acest proces. Apoi, a venit războiul cuvintelor.
Poate că tu nu-ţi aminteşti începutul, dar erai învăluit de vorbe frumoase. Micul suflet, proaspăt păşit în lume, se construia în jurul unui nume. El te-a adus în faţa unui preot care ţi-a dat suficiente arme cât să poţi fi unic în viaţă. Ce puteai să faci atunci, decât să încânţi prin stângace cuvinte şi zâmbete încă neînfrânte de vreo lacrimă ce stă să-ţi iasă, la auzul vreunei veşti?
Şi cum începe războiul cuvintelor?
Unde duce cuvântul? Cine-i mai dă importanţă, atunci când în curtea de judecată tronează fapta? Ce poate el să ofere, când fiecare expresie a lui poate fi, aşa uşor, lovită-n structură cu fix opusul ei? Ce putere să aibă amărâtul ăla, dacă un ton îndoielnic sau o căciuliţă uitată îl pot trimite către o altă destinaţie?
Alta, mereu alta. Bietul de el, zboară cu viteza gândului şi cade răpus de zidul faptelor. Altă vorbă, alt Paradis promis, altă realitate lăsată la stadiul de vis. Uitată în faţa unui gard găurit, ca-n poveste, rămas fără cuiele care-i fac rău, dar şi fără întregimea care-l ţinea în lumea binelui.
Nu, nu alta. Aceea. Puterea de neepuizat a unui sistem verbal şi scris, care fără tine, omule, ar fi o înşiruire haotică de linii şi curbe, puncte şi cratime lansate-n eter, fără un scop şi sens.
Ai crescut. Le-ai prins gustul, sensul şi efectul. A venit vremea să le iei. Nu pentru a le omorî, dându-le viaţă, ci ca să le completezi cu tot ce poţi să le oferi, atunci când alegi să ţi le adaugi în ceea ce tu însemni, fix în acel moment. Aşa cum, în urmă cu ceva ani, un preot te oferea către eternitate.
Ce facem cu războiul cuvintelor?
Dar cum poţi folosi ceva ce n-ai descoperit? De ce să te arunci într-o cursă fără oponent, dar pentru care nu există un podium, ci doar o linie de finiş neclară? Priveşte-te în toată definiţia lor, studiază fiecare rezultat al unei opere-minuni ce iese dintr-un stilou, cândva, neprihănit.
Dar… de ce fiecare strop de cerneală are un aer sângeriu? De ce găureşte, în loc să mângâie, o hârtie care se urâţeşte la fel ca tabloul lui Dorian Gray?
Priveşte-ţi memoria-n oglindă şi oferă-i antidotul. Vezi mulţimea de cuvinte care-ţi fuge din faţă şi află din cauza cui s-a mâhnit foaia. Caută intrusul din carul cu daruri.
El e? Uite-o, zâmbeşte! Cerneala-ţi trimite raze de soare. Multe cuvinte se agită, dar tu l-ai ales pe fix acela care-i masează simţurile. Iar toată cursa asta poate fi orice zi din viaţa ta, dacă îţi alegi, în loc să cercetezi aliaţii. Eşti norocos, s-a sfârşit cu bine. Poţi dormi liniştit.
Războiul cuvintelor cu pace
Dar mâine e un nou azi, în care mulţi soldaţi se ridică sau cad. Azi ai scăpat cu o bătălie. Dar viitorul azi te poate lăsa pe un câmp de luptă pustiit cu daune şi infirmiere care nu îţi mai pot da altceva decât pierzania. Sau te poţi bucura, ca la o sărbătoare împărătească, de gloria unui cuvânt bine ales.
Nu le subestima. Între ele şi fapte e graniţa unui continent. Între tine şi cel din faţa ta e ordine sau haos. Pune-te drept punte sau sapă o prăpastie. Dar nu o face în necunoştinţă de caz.
Modelează consoanele şi vocalele, construieşte-le silabe şi adaugă-le, drept condiment, un rar şi nobil hiat. Tu alegi cui să-i dai viaţă. Bune sau rele, cuvintele sunt lângă tine. Şi fiecare-şi aşteaptă, tăcut, zeciuiala.
Foto: Pixabay.
