O surpriză de 13 ori

O surpriză de 13 ori

Venea 13. Acel 13 care ne-a adus împreună și, o dată pe lună, ne cauza probleme financiare echivalente facturii de lumină. Pentru că da, am decis să o sărbătorim de oricâte ori aveam ocazia, inclusiv dacă ne uităm la ceas la 13 și 13.

Era laitmotivul existenței noastre de cuplu și al emoțiilor mele, la primirea cadoului, care uneori se materializa în ceva palpitații. De, până și tahicardia era impresionată. Nu de alta, dar dacă ar fi existat un Nobel al cadourilor, el primea premiul pentru întreaga carieră. Un trandafir de la vânzătoarea de la chioșcul din colț, altul pe pernă la o prietenă, un inel sub pernă și lista ar continuă până când urlă platforma blogului că am scris prea mult.

Doar că acest 13 era un moment-cheie: cel de an. Da, făceam primul an împreună. Sigur îmi cocea ceva. Sigur eu i-aș fi dat, ca de obicei, un cadou gândit în ultimul moment, la care mi-ar fi acordat un „mulțumesc, geniul meu”, pe care îl spunea sincer, iar eu îl credeam a fi premiu de consolare.

Așa că totul a început cu două săptămâni înainte de 13, odată cu o numărătoare inversă ușor înfricoșătoare. Și a început…31 octombrie…1 noiembrie…2 noiembrie. Telefonul sună. Mama mă chemă la un ceai protector pentru inima mea. Am decis să merg, pentru că orice creier ținut pe modul „panică” trei zile în șir are nevoie să simtă că și-a luat o pauză în afara timpului și a emoțiilor.

Intru în casă. Dau peste aceeași femeie vorbăreață care m-a făcut să capăt un tupeu jurnalistic și ceva artă într-ale argumentării. Cu entuziasmul omului deja documentat, îmi povestește că urmează un team building la firma lor și că ăsta va fi altfel, pentru destinația e una atipică: parc de aventură.
-Păi bun. Mă bucur pentru ține. Să îmi faci și mie poze.
-Stai, Monica, ai răbdare (ceva atipic zodiei). Să îți zic și când e.
-Ia da-mă pe spate.
-12-14 noiembrie. Adică pe 12 seara ajungem, pe 13 sunt toate activitățile alea, iar pe 14 plecăm. Nu-ți spune nimic?
-Minunat. O să fie ziua mea și a lui și nu o să pot să te sun, în caz că mă decid să îi gătesc ceva.
-Parcă n-ai fi fii-mea. Hai să ți-o zic direct: veniți și voi. Stați separat, nu vă ia nimeni la întrebări.
-Hmmm. Ai dreptate. Fac planul și venim. Ar fi un cadou spectaculos. În sfârşit, fac și eu ceva ieșit din tipare.

Dupa câteva ore, el deja acceptase acea vacanţă. Probabil că acel cadou surprinzător al lui putea fi transportat. Încercam să îmi țin departe acel gând că totul se poate transforma într-un duş de imagine al lui. Și mai ales în fața colegilor și a șefilor mamei. Dar, până la urmă, aveam cel mai frumos bărbat de pe pământ.

12 noiembrie, seara. O vilă în Retezat. Acel peisaj pe care noi, bucureștenii, îl cam uităm. Frunze verzi, copaci maro, munți care te lasă fără cuvinte. Nimic gri. Socializare undeva înspre zero, parțial din cauza punctualității mele, care ne-a făcut să pierdem primul tren.

13 noiembrie. Emoții. Undeva, odată cu soarele, mi-a răsărit și mie o idee: ce provocare e asta pentru el, cel care mă protejează atât de mult încât mai râde mama de mine că-s prea prințesă? Cum să îl duc eu într-un astfel de parc? Dar era o aventură, la fel că și relația noastră…

Prima probă. Deja eram cunoscuți că „fiica și ginerele”, proaspeții participanți la concursuri. Apare un fel de labirint aerian din sfori bine închegate, doar că la vreo 1,5 metri de pământ. Eu zic da. El zice… „te urmăresc cu privirea”. Proba trece, râsetele rezistă.

Proba a doua. Aveam de traversat valea dintre doi munți ținuți de cabluri, într-o poziție echivalentă cu scaunul. Eu accept cu inima oarecum îndoită, el dispare. Mă prind de cabluri, călătoria de un minut se dovedește a fi un fel de peisaj de film. Dar el nu era. Trec de vale, ajung spre cel de-al doilea munte. Fără el. Destinație atinsă. Mi se scot cablurile. Cobor. Fac doi pași și apare: „Voiam să te văd întreagă aici, nu să am emoții tot drumul. La mulți ani!”.

Ultima probă. Două sfori, cabluri, siguranță. Una în dreptul tălpii, alta suficient de înaltă cât să fie ținută cu mâinile întinse. Cum reprezentantul în aventuri era deja stabilit, accept să particip și să mă las pozată cu o cască inestetică pe cap. Trebuia să trecem, fiecare, de la un pom la altul, ținându-ne echilibrul. Pe la jumătate, începe să se balanseze prima sfoară.
– Mami, ţii minte când m-ai sunat şi era zgomot şi ţi-am zis ca au pus ăştia un film la seminar?
– Da.
– Am minţit. Chiulisem, deşi aveam prezenţa obligatorie. Eram acasă, ne uitam la un film prea mişto.
– Ţii minte când îţi ziceam că am o clientă importantă, doar ca am pierdut banii de pe proiect în drumul spre casă?
– Da.
– Era voluntariat. Îmi era dragă tipa. Şi mi-era să nu mă cerţi, că am muncit mult.
– Lasă, tu vezi acolo să nu cazi.

…Și nu cad. Și ajung jos. Mama zâmbește. El la fel. Totul s-a terminat ca în filme. Am câștigat mai toți. Evident, eu eram înscrisă simbolic, așa că am primit un pahar de șampanie, în loc de acel frumos set de hoinărit pe munte, oferit de firmă.

Ajungem în vilă. Recepționeră zâmbea. El îi zâmbea înapoi. Respir adânc și mergem înspre cameră. Descui. Aprind lumina. În fața ochilor, patul. Reformulez. O inimă din petale de trandafir, un „La mulți ani! Te iubesc!” scris din niște petale albe, delicate, aflate pe pat. Întorc privirea în dreapta. Un tort. O întorc înspre stânga. Un CD-player și un mesaj: „Pornește-mă și ascultă”. O fac. Răsare, din el înspre urechile mele, cea de-a doua piesă a lui dedicată mie. Fără nume, dar cu glume de interior. Mama apare și îi zâmbește.

Atunci, totul s-a legat. Nu el, ci eu trebuia să fiu acolo, la Straja, pe 13 noiembrie. Să colaboreze ei cu recepționera, iar eu să asist la atâtea emoții. Să mă bucur de adrenalină, în timp ce el îi explică fetei de la vilă detaliile tehnice. Și să facă totul cu acordul și complicitatea mamei.
*Acest text este ficţiune şi participă la SuperBlog.

Foto: Dreamstime.com

Prev Remiza cu dimineața
Next O lume mică şi mare. Într-o petală

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image