Lecţia de cofeină

Lecţia de cofeină

Între „atunci” şi „acum” au fost întotdeauna diferenţe. Uneori, radicale. Fiecare creangă a relaţiei mele cu el a născut o corespondenţă în prezent care se pupă cu orice, mai puţin cu trecutul.

Şi ştiti voi la ce mă refer? Nu. Habar n-aveţi. E vorba de esenţa aia dubioasă a femeii care ţipa mult, face liste complexe de reguli şi neagă orice ar ieşi din „raţiunile” ei. Şi când spun asta mă refer fix la nebuniile care ne transformă pe noi în „protectoare” ce vor să schimbe o relaţie bazată pe încredere. Mai exact: „închide geamul că acum o săptămână erai răcit”, „iubitul meu, nu te apropia de câinele ăla, că te-a lătrat altul acum trei zile” sau „viaţa mea, te-am văzut că te scărpinai la ochi ieri seară, lasă laptopul”. De, poate e în natura noastră să ne panicăm sau să construim griji din coincidenţe.

Însa, cafeaua a fost subiectul tabu al relaţiei noastre. Şi s-a manifestat cu prisosinţă în toate cele trei etape ale ei.

Nivelul 1

Atunci cand el avea un contract cu statul, imposibil de reziliat înainte de vreme şi care implică o reşedinţă obligatorie într-un sat din judeţul Constanţa, pe o perioadă bine determinată, eu deţineam statutul special de a controla tot ce însemna sursa lui de provizii. Aşa ca acţiunea „am grijă de tine” s-a tradus prin ce îl durea pe el mai rău: „Auzi, n-ai un espressor cafea aici, aşa că pot să îţi opresc liniştită plicurile de 3-in-1, care au doar chimicale, oricum. Mai ales că ţie nu-ţi face bine cofeina”. Bineînţeles, totul a ieşit oricum, mai puţin cum aş fi vrut eu.

Doar că târziu aveam să înţeleg că nu făceam altceva decat să îi îngreunez drumul către viitoarea lui licoare de trezire. Care, fără să ştiu, urma să fie laitmotivul glumelor noastre matinale şi declanşatorul plimbărilor spontane şi nocturne.

Nivelul 2

O privire dintr-o dimineaţă pe care nu am putut s-o controlez a adus discuţia în punctul de care îmi era frică, de când contractul său se încheiase. Cu cea mai suavă iubire, el mi-a poruncit: „Eu nu mai pot aşa. Trebuie să vorbim. Te înţeleg, dar nu pot continua în ritmul ăsta. Ne decidem acum sau niciodată. Eu am nevoie de cafea ca de aer. La fel ca şi de tine. Dar nu pot alege, aşa că deja m-am uitat după un espressor, care promite, dă naştere la pace şi preface boabe în lichid de cofeină. Zi ce vrei, eu îl cumpăr”.

A doua zi, o maşinărie gri cu iz de negru ne-a păşit în casă. Nu părea a aparat de origine extraterestră, dar nici a telecomandă de aer condiţionat. Urma să o învăţ. Şi, ca orice româncă grijulie, trebuia să iau în calcul tehnicile de trişat, astfel încât cafeaua să iasă cât de slabă era posibil.

Nivelul 3

Uneori, limitele astea materiale nu mai contează. Îi oferi omului ce vrea. Venea ziua noastră. Ce puteam să fac ca să îi fie bine, timp în care să mă asigur că totul va ieşi aşa cum a calculat fiecare rază a soarelui? Aparatul dispăruse în neant, sub formă de victimă colaterală a unei relaţii duse în două Universuri. Aşa că venea ziua noastră. Şi-mi era cam dor de maşinăria aia care a făcut totul ca viaţa să decurgă corect pentru el şi greşit pentru mine şi pornirile paranoide legate de inima lui. Se cerea un cadou. Iar prima idee m-a fulgerat rapid: nu mai puteam găsi un astfel de robot ca cel de dinainte altundeva decât pe internet.

Trei etape, trei lecţii. Morala? Dacă tu crezi că le ştii pe toate sau că ai în grijă inclusiv unde să stea particulele de praf dimprejurul tău, viaţa te învaţă întotdeauna altceva.

*Acest text participă la SuperBlog.

Foto: Dreamstime.com

Prev "Dragi" candidaţi la preşedinţie
Next Com...uniune între talente

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment


CAPTCHA Image