Teatrul Masca: Piesa aia cu racheţi moldoveni

Teatrul Masca: Piesa aia cu racheţi moldoveni

Teatru, teatru, teatru… Întreaga mea viaţă parcă e o piesă în care regizorul s-a pierdut la pauză. Şi nu mă refer la mintea lui. Cred sincer că a ajuns într-un punct în care a ales să fugă şi să îi lase pe toţi să se descurce pentru că, pur şi simplu, îl depăşea punctul la care a ajuns.

Am căutat regizorul. Am vrut să îl întreb ce a făcut cu protagonistul. Nu l-am gasit mereu. Aşa că am ales să încerc şi în mediul lui lumesc. O fi fugit ca s-o ardă incognito la Teatrul Masca. Da, e vorba de un eveniment. Un fel de premieră specială pentru „noi, blogării” (deşi încă susţin că eu sunt scriitoare), care a debutat cu un cerc din măşti, pus pe jos, în holul clădirii. Puteţi să aplaudaţi.

Aş fi luat o mască. Aveam nevoie

Dar să zâmbească larg, ca să dea rezultate clare. Doar că n-aş fi vrut să ajung caz de furt de exponate. Era vorba de o expoziţie a Biancăi Marin, prezentată de Mihai Mălaimare, pentru că producatoarea pieselor e „puţin timidă”, însă face vin bun. Directorul teatrului e şi regizorul spectacolului care urma, însă nu cel dezertor. Era clar că acela a fugit undeva, într-o ţară străină cu nume din zece litere. Însă, protagonistul ei parcă mi-a şoptit un „sunt aici, hai, râzi puţin”.

Piesa în sine era o adaptare modernă a Moliere-ei „Vicleniile lui Scapino”. Atât de modernă încât a conţinut sloganuri gen „Basarabia pământ românesc”, kebap-uri/shaorme verbale şi un lip gloss echipat cu oglindă. S-a râs mult şi la toate. Replicile alea teatrale veşnic „pure” şi nemaifolosite au fost puţin adaptate.

Aş fi pupat pe frunte personaje gen Octave şi Hyacinthe şi l-aş fi luat la o vorbă pe Silvestre-ul mascat în rachet moldovean. Am aplaudat mult la Argante. Au fost un moldovean, o nemţoaică, nişte turci. A avut iubire, muzică şi o iubită când prea „zen”, când fix opusul.

Nu o să povestesc acţiune din piesă, în caz că o aşteptaţi

Le-aş strica toată munca oamenilor. Dar vă las, mai jos, o prea mică parte din dumele la care am aplaudat:

– (în timp ce un personaj îl imita pe altul) Ce faci, domne, mă persiflezi?
– Nu, vă onorez.

– Mă doare-n…puţin îmi pasă.

Nu mi-am găsit răspunsul, pentru că îl ştiam deja. Am primit o comedie. Aveam demult aşteptari de la teatrul ăla de cartier. Nu ai cum să ai sediul la marginea oraşului şi să nu impresionezi. A facut-o. Cum a reuşit, nu e treaba mea. Dar verdictul final e că piesa în discuţie e una mişto. Am zis.

Prev Botez de blog. Sau cum a fost la Webstock 2014
Next În spatele porților din lemn, în viaţa lui Constantin

About Author

Monica

0 Comments

No Comments Yet!

You can be first to comment this post!

Leave a Comment

* contact

*

Sunt de acord.


CAPTCHA Image