De ce hip-hop

De ce hip-hop

Poate că a venit vremea să mă prezint. Eu sunt Monica şi ascult hip-hop cam de când am învăţat diferenţa dintre sensul propriu şi cel figurat al cuvintelor pe care le citeam. De când încă nu se ştia că rap şi hip-hop nu sunt sinonime. Din melancolie o să îi spun muzicii aşa cum vreau.

Pe lângă familie, marea constanţă din viaţa mea a fost hip-hop-ul. Pe la zece ani mă fascinau versurile băieţilor din cartiere. La puţin timp după, mă mândream cu fetele din hip-hop, alea puţine care erau. Eu creşteam. Ei se certau, împăcau, păţeau câte una bună sau rea. Mai toate erau şi ele acolo, în versuri, pe tobe şi başi, sample-uri şi voci puternice, beat-uri şi flow-uri.

Atunci când a venit momentul să-mi aleg viitorul, am devenit jurnalistă. Şi ce putea fi mai fascinant decât să îmi promovez preferaţii? Au urmat cronici, ştiri, interviuri. I-am cunoscut. Am văzut oamenii din ei. I-am susţinut în continuare, de-a lungul anilor, cu acelaşi entuziasm dat de titlul meu de presară în lumea hip-hop.

Lumea hip-hop

În toţi anii ăştia le-am sorbit versurile, am lăudat metaforele şi m-am bucurat de faptul că pe o piesă bună poţi să râzi, să plângi, să dai din cap involuntar sau să te miri de piele zburlită de pe mâinile tale. Ori toate astea la un loc.

Chris Rock ziccea prin 2008, într-un show de comedie, că muzica rap trebuie apărată. Am văzut asta atunci când m-am intersectat cu oameni cu total alte preferinţe culturale. Una era percepţia, alta realitatea. În timp ce alţii îşi duc mai departe părerile, rap-ul se scrie, compune, trăieşte. Pe beat-uri hip-hop am auzit înjurături, rugăciuni şi lecţii despre loialitate, familie, credinţă, sinceritate, iubire, prietenie.

22 ianuarie 2017. Atunci am înţeles. Un club plin, o scenă la care aproape se stătea la coadă. Erau 33, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. Poate că şi cifra asta a fost prezentă ca o confirmare că tot ce se întâmpla acolo era special. O urnă pusă la intrare, cu scopul de a se umple. Şi-l atingea văzând cu ochii.

hip hop music

Sişu, DOC, Secţiunea Sălăjan, Cedry2k, El Nino, MUZE. Astea sunt câteva nume care s-au auzit pe scenă. Chiar dacă le-ar părea cuiva necunoscute, o să continui. Puya, George Borza, Rhazola, Kaira, Macanache. La fel? Ei erau printre cei mulţi şi în totalitate plătitori (situaţie rară la orice eveniment) din public.

S-a cântat, s-a povestit, s-a donat şi s-a stat peste cinci ore la un concert, într-o seară de duminică. Totul pentru Alvin sau Hootz. El e băiatul pe care, dacă ai fost la orice eveniment mai mare de hip-hop care să fi avut loc înainte ca el să paralizeze de la mijloc în jos, l-ai fi cunoscut măcar din priviri. Alvin a zâmbit o mare parte din seară, iar noi odată cu el.

Ce a însemnat

Pe scurt, s-a făcut o strigare. Mai toţi soldaţii din hip-hop au răspuns, fie că au fost chemaţi în mod direct sau nu. S-a cerut un ajutor, iar el a fost oferit nu din milă, ci din solidaritate.

Deci, de ce hip-hop? La finalul unei adaptări după Marele Gatsby, care implicase drame, prietenii distruse şi refăcute, decese şi alte nenorociri, un reporter îl întreabă pe unul dintre protagonişti:

-Does hip-hop have a heart?

No, we’re just heartless bastards. 

PS: Se mai poate dona AICI. #Alvinmergeînainte, împreună cu lumea hip-hop. Restul e can can.

Prev Foi mici
Next Arta fericirii. Cum să trăieşti, potrivit studiilor

About Author

Monica

2 Comments

Leave a Comment


CAPTCHA Image