Întotdeauna am considerat că atunci când îi pui un nume normalului, de fapt îl îndepărtezi puţin de viaţa ta. Am văzut-o cu toţii.

S-a întâmplat cu mâncarea bună, care a devenit bio atunci când aia nasoală şi-a primit titlul de „convenţională”. A fost familia, după ce a fost ameninţată, a devenit „tradiţională” ca gest de bun simţ PR-istic şi un alt gest fără bun simţ PR-istic a întors adjectivul împotriva ei.

Apoi a fost eliminarea cuvântului „modern” din toate tendinţele şi modele cu care nu ne identificăm, dar unora le plac. Halloween, parenting, yoga, fasting  (să faci foamea, pentru necunoscători), procrastinare… Aţi înţeles voi.

E rândul practicilor de familie vechi de când lumea, care au devenit „tradiţii”. Iar, ca orice chestie catalogată, au început să fie supuse discuţiei.

Studiu de caz: Debutul iernii prin case

Barierele dintre generaţii au fost întotdeauna cunoscute şi, cumva, acceptate. Cei mari se chinuiau să intre în gândirea celor mici şi să o mai modeleze un pic, pe ultima sută de metri. Pe cealaltă parte, cei mici petreceau câteva secunde încercând să îi înţeleagă pe cei mari, apoi o lăsau baltă. Viaţa e scurtă, energia e multă.

Ca şi până acum în istorie, cei mari ajung la concluzia că parcă bariera asta e prea mare, iar cei mici sunt prea departe de ce ar trebui să fie.  Pe acolo sunt şi eu. Doar că toată starea asta vine cu o mâhnire care parcă e din ce în ce mai vizibilă cu fiecare an.

Ciclul ăsta al sărbătorilor de iarnă începea, în mintea mea, pe 30 noiembrie, seara, atunci când se punea grâul de Sfântul Andrei.  Urma o lună de entuziasm, întreceri şi constatări, întoarceri de situaţii. La final se vedea cine o sa fie mai şmecher sau înstărit în anul următor. Pentru nişte copii, conta doar cine are grâul mai mare şi era declarat câştigător în public.

Apoi venea 1 decembrie, Ziua României, când se făcea câte ceva pe la şcoală şi le dădeai părinţilor ceva cadouri handmade – a se citi poezii scrise de mână, cu efort adică fără multe greşeli, prinse undeva cu o bandă cu tricolorul.

Aveai pauză de pregătire câteva zile. Apoi venea moş Nicolae. În dimineaţa aia când te trezeai şi era încă noapte, geamul avea modele de gheaţă pe el, iar tu stăteai la masă, cu ceaiul sau laptele cald în faţă şi desfăceai şi mâncai dulciuri şi fructe.

Tot ce nu e nou devine tradiţie

Era ştiut că moş Nicolae era un sfânt bun, care apăra copiii. Ceea ce nu era rău deloc, pentru că pe vremea aia tu erai copil şi mai şi primeai nişte cadouaşe culinare pentru care nu trebuia să faci nimic în special. Ghetele oricum se curăţau regulat.

De atunci au trecut câţiva ani, copiii s-au făcut mari şi o parte din ei au uitat şi de grâu, şi de moş Nicolae.

Grâul a devenit underground, acel motiv de întrebări care, apoi, nu mai cer instrucţiuni pentru perpetuarea gestului. În familia mea doar eu, soţul (pentru că trebuie) şi bunicul ne mai bucurăm de grâul pus, crescut şi împărtăşirea concluziilor care, în favoarea oricui ar ieşi, aduc bucurie.

Moş Nicolae e acolo pentru adulţii care încă nu au copii. Se ascund unul de celălalt, ca pe vremuri şi îşi pun cadouri în „adidaşii ăia buni”. Apoi, fac copii şi se gândesc că e ciudat să le spună povestea unui bătrân care lasă cadouri în încălţări, după ce intră în casă, pe teritoriul lor sacru. Mai ales dacă locuiesc în alte ţări sau în oraşe mari, acolo unde comunităţile au devenit ca dinozaurii.

Moş Nicolae a devenit un fel de Nick, ca să fie „curăţat” de „aspectul religios”. Grâul oricum se găseşte greu, iar băbuţele care îl vând sunt nişte mamaiţe care nu au nepoţi şi, săracele, îl vând ca să se simtă bine. Nimeni nu cumpără, nimeni nu oferă. Mai puţin nostalgicii.

Cele două au devenit tradiţii disponibile şi atrăgătoare doar pentru nostalgici. Moş Crăciun e în siguranţă, pentru că are în spate ditai povestea şi campaniile Coca-Cola. Naşterea lui Iisus nu prea mai e prin zonă.

În schimb, moş Nicolae nu e şi pe la alţii iar, când vrem să fim globalişti, parcă nu îşi mai are locul în nopţile şi dimineţile noastre.

Schimbările, arătate fără filtru

Se spune că presiunea socială este cea care menţine ordinea şi lasă lucrurile să se întâmple. Că, de fapt, are grijă de cursul optim al vieţii. E ciudat când ea parcă vine din alte direcţii, alea de „hai să lăsăm asta şi să adoptăm aia”. Şi toate astea fără să facem vreun studiu de piaţă, vreo analiză sau cercetare care să arate ce efecte negative ale chestiei respective au fost până acum şi dacă pot fi doar schimbate, nu eliminate total.

Sunt un adult nostalgic, un fost copil crescut în stil tradiţionalist, că aşa se spune acum. Pentru mine, unele chestii se fac, pur şi simplu. Nu sunt neapărat tradiţii nici când le explic. Aşa e în neamul meu şi ăla e mersul natural al lucrurilor.

Uneori, încerc să înţeleg de ce ar încerca cineva să schimbe ceva ce funcţionează. Ca să dea rezultate mai bune, comparativ cu nişte adulţi întregi la minte?

Atunci când denumeşti anumite practici ca tradiţii, ele devin moartea pasiunii. Tradiţiile sunt vechi, prăfuite, iar noi suntem noi şi moderni fără să ne mai spunem aşa, pentru că acesta este normalul.

Şi atunci cum îi explici unui copil care e faza cu grâul care trebuie îngrijit şi udat şi pantofii care trebuie curăţati? Cred că simplu. Urmează să aflu.

Foto: Pixabay.