Fiecare interviu are în spate o poveste. Şi include poveşti care merită spuse. De aceea, vă prezint #PovestileLor. Prima dintre ele este chiar a lui Rashid, care ne poartă atât prin copilăria rapper-ului, familia lui, muzica lui.

Cum l-a susţinut tatăl lui

Tata a crescut cu rock. Eu, obligat-forțat, știu albumele Phoenix pe dinafară. Pentru el a fost un șoc felul în care mă îmbrăcam, ce cântam și nu prea înțelegea. Principalul lucru pentru care îl iubesc și-l apreciez este faptul că nu mi-a spus “nu”. Și, dacă voiam să îi arăt ceva, îi arătam. Dacă nu, nu venea peste mine. Stăteam toată ziua în cameră, făceam beat-uri și scriam. Cam așa a fost adolescența mea.

Cred că undeva la 17 ani, am filmat primul meu videoclip. Ştiu că era friguț. Am filmat acolo, în fața blocului la noi și pe un perete am făcut un soi de graff, dar făcut cu pensula îți dai seama. Piesa se numea Spirit de filme. Porcării și piesa, și clipul. Clipul avea toate clișeele posibile: butoi cu foc, bâtă de baseball, băieți, mulți, pitbulli și așa mai departe – ce vedeam și noi pe la Il-Egal, La Familia. Şi a venit și ne-a luat Poliția la secţie. Tata a mers cu noi. Ne-au dat amendă, el a plătit-o.

M-a susținut, dar într-un fel foarte delicat. Nu era foarte activ, foarte vocal, dar nici n-a fost împotrivă. Pentru asta i-am mulțumit, pentru că dacă el începea să-mi pună piedici, probabil că lucrurile se făceau mult mai greu. Nu înțelegea, nu prindea ideea cum de nu sunt note, dar i-am zis că e metrică, e tehnică. Deja când îi spuneam de tehnică, nu înţelegea de unde.

Eu eram și obsedat că eu am avut perioade. Am ascultat întâi tot ce a fost comercial în România, BUG Mafia, La Familia, RACLA, ce ajungea pe la mine. După care, am ascultat tot ce a fost comercial afară. După care, am ascultat tot ce a fost underground în România, tot ce a fost underground în afară, după care am zis că trebuie să văd de unde a plecat și m-am dus în funk, în jazz, în soul. Am început să sap mai adânc.

Ceea ce ți-am spus eu acum, în câteva fraze, a durat niște ani. Am avut niște ani în care inclusiv refuzam să înregistrez piese, pentru că mi se părea că nu sunt destul de bune.

Începutul a fost direct, ne-am dus la zile de oraș pe scenă, deși noi eram varză. După ce am început să aprofundez și am văzut cam despre ce e vorba, am zis că nu mai trebuie să înregistrez o perioadă, trebuie doar să scriu și să îmi perfecționez stilul. Au început să citesc, să îmi măresc vocabularul, mi-am dat seama că am nevoie de vocabular și pentru asta am citit foarte mult.

Nu am avut complex de inferioritate niciodată în muzică.

Rashid

Nu îți închipui că am citit d-astea gen DEX. Literatură normală, autori normali, de la Dumas până la cine vrei tu, la James Clavell, etc. Am avut și norocul că la tata aveam o bibliotecă destul de stufoasă, aveam niște sute de cărți acolo și am avut ce să fac, nu trebuia să mă duc la o bibliotecă. La un moment dat, ca să ascult muzică veche – James Brown, Otis Redding, mergeam la biblioteca județeană de la noi, din Craiova.

Îmi făcusem abonament și mă duceam la audiotecă. Luam viniluri, mi le puneam și stăteam și ascultam chestii. Am fost și un soi de autodidact, tot timpul am vrut să văd cum se face, cum ajung în punctul în care să fiu bun și, bineînțeles, mi se părea că pot să fiu mai bun decât toți. Tot timpul am avut părerea asta. Nu am avut complex de inferioritate niciodată în muzică. Tot timpul am crezut că poți să fiu mai bun ca toți. Că am reuşit sau nu asta, nu contează. Dar cred asta nu cu aroganţă, ci vizavi de încrederea în mine.

Încrederea mine era că pot să fiu la nivelul celor de sus, care erau la momentul respectiv și, într-un final, am ajuns să cânt cu ei, să facem piese, să lucrăm împreună. Cel puțin acolo am ajuns, ca nivel de creație.

Cum îi influenţează familia muzica

Dacă o să ascultați următorul album, o să vedeți că amintesc de familie pe mai multe piese.

Fără discuție, am înțeles foarte multe lucruri din ce înseamnă viața în momentul în care am devenit tată, în momentul în care m-am căsătorit. Pentru mine, fiică-mea și nevastă-mea sunt cam tot. Acolo se închide jocul.

Când eram puști, eram rapper la început, spuneam că pe primul loc pe pământ e familia, pe locul 2 e muzica și pe locul 3 e Dumnezeu. În sensul că pentru familie aș renunța la muzică și pentru muzica aș renunţa la Dumnezeu. Aveam 15-17 ani când spuneam prostia asta. Valorile s-au mai schimbat în timp, s-au mai inversat, dar familia e locul 1 pentru totdeauna.

Atunci nu exista familia pe care o am acum. Familia mea se rezuma la sor-mea și tata. Fiind crescut cu valorile astea de familie și cu apropierea asta, am înțeles de ce trebuia să fiu crescut așa, când am devenit tată și soț.

Când ajungi să ai un fanbase, de exemplu, de 1.000 de oameni de genul ăsta, nu te mai oprește nimic.

Rashid

Cum se păstrează muzica în sufletele oamenilor

Fără discuții, muzica se consumă mai repede. Ăsta este și motivul pentru care, de exemplu, la precedentul album, am făcut clip pentru fiecare piesă. La ăsta care urmează deja în 8-9 clipuri în cap. Nu prea mai văd sensul să scot piese fără chip. În aceeași măsură, asta nu te obligă să nu mai faci albume. Eu le-am spus și băieților mai tineri pe care îi am în studio “bă, faci piese, piese şi ai hitul, la un moment dat. Îl știe toată ţara”.

La mine, cea mai vizionată piesă pe care mă aflu este “Regina balului” cu Blaziny, care nici măcar nu este de pe albumul meu. E piesa lui, eu mi-am făcut treaba acolo.

Albumele definesc artistul, într-un final, pentru că un om care te descoperă. Ascultă o piesă de la tine și devine fan. De mâine e fan Rashid. El va vrea să aprofundeze un pic, să vadă cine e ăsta, ce face, cu ce s-a ocupat, ce a făcut până acum. Dacă vede o serie de 5 single-uri scoase înainte de piesă, asta nu îi creează o imagine despre tine sau el nu înțelege cu adevărat, cine ești tu sau cu ce te ocupi sau care concepția ta despre muzică. Dacă tu vii și el vede background-ul: are 5-6 albume cu CIA, are 3-4 albume cu Golden Gang, are 3 materiale solo, atunci descoperă. Mie mi se pare că fanii adevărați așa devin. După ce ascultă albumele, după ce văd cam tot ce ai făcut și întregesc puzzle-ul.

După aia, caută colaborări. Eu știu cum făceam în perioada de fan și ți-am spus și acum sunt fan. Dacă mâine descopăr un artist nou de afară, încep să caut despre el ce piese a mai scos și ce albume are, cu cine a colaborat, ce a făcut.

Tu, ca artist, indiferent că ești nou sau vechi, când ajungi să ai un fanbase, de exemplu, de 1.000 de oameni de genul ăsta, nu te mai oprește nimic. Îi ai pe ăia 1.000 care sunt cu tine, indiferent ce s-ar întâmpla.

Uită-te la trupele rock. Au avut chestia asta. Sunt trupe rock care cântă fix aceleași piese de acum 30 de ani în concerte, fac turnee mondiale și n-au nicio problemă. Ca să cimenteze o chestie și să fie o chestie durabilă, ai nevoie de album, asta e părerea mea.

Singura piesă prin care l-ar cunoaşte cineva

Cred că “Asumat”. Pe piesa “Asumat” ating cam toate fețele mele, ca om. Și în general am fost așa, asumat și am avut chestia asta.

Când eram în trupa CIA, eu tot timpul eram un pic mai diferit, mai mai ciudat, dar nu în sensul rău. Cum mă îmbrăcăm (și stai liniștită că îmi luăm toate miștourile de rigoare pe chestia asta), cum vorbeam și tot.

Când m-am mutat în București, nu am avut am chestii d-astea să nu se vadă că sunt oltean, să nu vorbesc cu perfectul simplu. Eu am 11 ani de când stau aici și încă vorbesc cu perfectul simplu, nu am nicio problemă.

Când eram în Craiova, niciodată nu am ascuns faptul că stau în Craioviţa Nouă care, teoretic, este un cartier mai de săraci, ca și cum ai spune pe aici de Rahova sau Ferentari. Şi care e problema? Aşa sunt eu. La fel cu faptul că n-am avut mamă de la 6 ani. Toată copilăria am trăit-o doar cu un părinte. Niciodată n-am suportat să fiu menajat.

Așa e, mereu am luat lucrurile în piept, cumva. Şi cred că piesa “Asumat” explică un pic lucrurile astea.

Te invit să citeşti şi un interviu Rashid, în care vorbeşte mai multe despre materialul următor.