Un interviu cu Mihai Mărgineanu este, de fapt, o poveste pe care vrei să o asculţi până la capăt. În prag de lansare a albumului „Fum de tavernă”, cântăreţul vorbeşte despre tot ce i-a adus muzica – nouă şi veche.
Monica scrie: Ai înregistrat albumul “Fum de tavernă” live, acoustic. De ce?
Mihai Mărgineanu: Ca să fie muzică bio. Dacă avem produse bio, nu poate să fie şi muzica la fel? Tendinţa asta de modernizare poate să ajungă, la un moment dat, agresivă, să fie doar modern.
Eu sunt pentru modern, dar cu o limită: păstrarea unei linii naturale. Pentru că artificial nu întotdeauna este foarte bun.
Întotdeauna un instrument live sună altfel.
Ideea mea de a înregistra live s-a concretizat în jurul energiei pe care o dă cântăreţul, atunci când cântă cu un instrument curat. Nu poţi să minţi niciodată spectatorul din faţa ta, chiar dacă sună totul „zid”, cum se spune la muzicieni. Dacă nu este live, printr-o metodă neştiută de noi, spectatorul din faţă se prinde. Îşi dă seama de ceva – că este ceva în regulă sau în neregulă.
Asta o să simţi şi tu, ca spectator, la foarte multe trupe care cântă de pe clapă cu un pozitiv. Au un pozitiv pe care se aude o tobă, se aude o vioară, vorba lui Cehov, dar nu ştii de unde. Şi e ceva în neregulă, pentru că este prea „bine” totul.
Este bine când este live. Cântecul trebuie cântat. La musica se toca (n.r.: muzica se atinge – din spaniolă).
Mihai Mărgineanu
Muzica lăutărească nu mai are exponenţi în România.
Ai colaborat şi ai vorbit despre trupa Paraziţii. Cum vezi muzica rap?
Muzica rap, în general, o văd similară cu protestele din Piaţa Victoriei. Protestul trebuie să aibă un motiv şi o idee de schimbare. Aşa e şi cu muzica rap. Ea trebuie să protesteze, este o frondă. Şi atunci trebuie să ai motivul, plus metoda de a îndrepta problema despre care vorbeşti.
Eu sunt un mare consumator de muzică rap. De calitate.
Ce muzică mai asculţi?
Ascult foarte multă muzică românească. De exemplu, sunt cel mai mare fan în viaţă al domnului Alexandru Andrieş, al domnului Nicu Alifantis, al lui Mircea Vintilă. Ascult rock-ul românesc, mai puţin Iris, deşi îl iubesc din tot sufletul pe Minculescu. Dar niciodată nu m-am legat de Iris ca fan, deşi sunt fan Iron Maiden, de unde vine o parte însemnată a muzicii rock româneşti. Îmi place AC/CD şi am fost la concert şi aici, şi în altă parte.
Ascult muzică franţuzească. Am descoperit artişti pe care nu îi ştiam şi sap în continuare.
Ascult muzica spaniolă, care este fantastică chiar de la muzica populară, adică flamenco, cea care se aseamănă foarte tare cu muzica lăutărească veche.
Din păcate, muzica lăutărească nu mai are exponenţi în România, pe care să îi vedem şi să îi apreciem, cum era cândva. S-au transformat în manelişti o mare parte dintre foştii lăutari. Nu îi mai ascultă decât maneliştii, adică acea parte a oamenilor care sunt nevoiţi să aibă duşmani, să aibă prinţese în care să arunce cu banii. După părerea mea, au mari probleme cu capul.
Ascult muzică spaniolă pentru că am descoperit nişte artişti sud-americani şi spanioli de mare excepţie: Alejandro Sanz care are un concert rock, Concha Buika.
Îmi plac mulţi artişti italieni. Nu mă mai uit demult la San Remo, pentru că am depăşit vremurile, dar probabil că acum 30 de ani mă uitam încă. Ei sunt aceiaşi, nu au mai schimbat nimic.
Din când în când, pe albumele tale mai apare câte-o piesă serioasă, de suflet.
Toate sunt serioase, să ştii. Chiar şi „Foaie verde, foaie fragă” este serioasă. Se râde, dar e un cântec foarte serios. El vorbeşte de un lucru foarte clar, în momentul în care te-ai căsătorit cu femeia iubită şi i-ai dat inelul şi răspunzi dragostei ei, ţi-ai dat seama că nu te-ai căsătorit numai cu ea, ci şi cu mă-sa, cu ta-su şi cu sor-sa, şi cu frati-su. Asta e problema. E foarte serios ce se întâmplă acolo, în cântec.
Mihai Mărgineanu
Ce e mai frumos la un cântec de dragoste decât să fie scris de o femeie şi cântat de un bărbat?
Iar cântecele astea nu mă trezesc eu să le fac. Astea apar, pur şi simplu. Eu le cânt în concerte pentru că sunt foarte multe şi, după părerea mea, sunt şi foarte frumoase multe dintre ele. Asta ţine strict de starea noastră de pe scenă.
Eu şi echipa mea am învăţat să ne simţim, în primul rând, noi bine pe scenă. Apoi, îl facem şi pe cel din faţa noastră să se simtă bine. Este un automatism pe care nu ştiu cum l-a făcut natura, pentru că nu e făcut de noi. Când stai cu oameni care se simt bine, te simţi şi tu la fel. E o mare şmecherie. Sau invers, dacă te duci la depresivi, cazi într-o depresie de nu te mai scoate nimeni.
Nici nu ai cum să fii singurul care râde pe acolo.
Nu, pentru că ăla e un semn de nebunie, dacă ai fi aşa. Trebuie să adaptezi bine şi e foarte fină linia aia între penibil şi normal.
Pe albumul nou ai o astfel de piesă?
Da. Dar eu nu am piese, asta le spun tuturor. În muzica românească toţi au piese şi asta mă scoate din minţi. Nu mai are nimeni cântece, toţi au piese. Îmi vine să le spun tuturor că piese au băieţii ăştia care au inventat muzica, alde Bach, alde Bhrams, alde Mozart, ăştia au piese.
Noi avem nişte cântece de trei minute – trei minute şi jumătate. Sunt cântecele. Pot fi, la un moment dat, chiar şi spoturi publicitare. Hai să fim serioşi, să ne păstrăm verticalitatea. Avem nişte cântece.
Vorbeşte-mi despre ele.
Iar pe albumul ăsta sunt câteva cântece care au ieşit aşa, din nişte unde. De exemplu, două dintre ele au versurile scrise de doamna Sanda Nicucie care este, după părerea mea, o poetă încă necunoscută. Şi ce e mai frumos la un cântec de dragoste decât să fie scris de o femeie şi cântat de un bărbat? Sau invers.
Şi mai am un cântec pe care l-am visat. M-am ridicat din pat pe la 6 dimineaţa, am început să îl scriu pe hârtie. Evident cu soţia mea, care este normală la cap – orice femeie normală la cap s-ar fi ridicat şi ar fi spus „la cine te-ai gândit, animalule?”. Dar nu are legătură cu nimeni altcineva. Este, pur şi simplu un cântec, pe care am visat că i-l cântam unui prieten şi acordurile de chitară se auzeau apăsând cele trei degete de la mâna stângă. În armonia cântecului sunt trei acorduri.
Despre ce e vorba în cântec?
Se numeşte „Fata din faţa vitrinei cu cărţi”. Mi-am închipuit o librărie mare, în faţa căreia stă o fată şi zâmbeşte. La un moment dat, ea se uită la mine şi mă vede că mă uit la ea ca un prost. Se uită la mine, îmi zâmbeşte şi pleacă. Şi dispare şi nu o mai văd niciodată în viaţa mea.
E vorba de un moment astral pe care l-am avut toţi în viaţa noastră, pe care nu l-am conştientizat neapărat, când pierzi… Nu ştiu dacă pierzi ceva. Nu ştiu ce. Dar e un moment astral. Foarte rar, în ultima perioadă, am văzut fete în faţa unei vitrine cu cărţi. Dar mergem înainte.
Mihai Mărgineanu
Am gura mare şi nu mă feresc de nimeni.
Câte din piesele pe care le compui poartă experienţa ta personală?
Absolut toate. Toate vin din experienţa mea. Şi, la un moment dat, mi se mai dă o „comandă”. De exemplu, în Las Fierbinţi, pentru care am inventat toată muzica, sunt teme date: moment de dragoste între Geanina şi Robi. Şi am făcut un cântec care se numeşte „Dragoste rurală”. Este dat din film, cu imaginile lor, pentru că au avut secvenţe de dragoste în primul sezon.
La un moment dat, un prieten de-al meu mi-a zis că vrea să îi scrie un cântec iubitei lui. I-am făcut versurile legate de experienţa lor. Ăla e cântecul „Înger”. El a fost primul prieten de-al meu care a făcut copii şi tot el a fost omul din cauza căruia eu sunt pe scenă. Din cauza, nu datorită lui sunt pe scenă.
Ce cântec de-al tău este inspirat de sau făcut pentru familia ta, ca un inside joke?
Am mai multe. Eu le spun, pentru că am gura mare şi nu mă feresc de nimeni. Mi se pare că are o frumuseţe faptul că le povesteşti. Unul este „Sobiţa de odaie”, pe care îl leg tot timpul cu cântecul-declaraţie de dragoste pe care i-o fac iubitei mele cu care m-am însurat, fără ca ea să ştie. Ea nu a ştiut că se mărită.
I-am compus un cântec băiatului meu, atunci când s-a născut. Orice tată care are primul copil devine puţin nebun, în câteva zile. Eu nu am făcut nicio excepţie. Evident că am plâns la naşterea primului meu copil. Muci. Mi-a fost şi frică să nu mă vadă, ca să nu zică că sunt fătălău din prima. Am făcut un cântec care se numeşte „Pentru Tudor”. Îl cânt foarte rar, pentru că este ce am simţit eu atunci.
Bineînţeles că mai este un inside joke, care nu e glumă. Am făcut un cântec care se numeşte „Dor de tata”. Am făcut piesa pentru că noi, taţii, suntem şi noi oameni. Doar mamele sunt oameni? Noi, taţii, nu? Şi noi simţim foarte mult şi chiar prea mult câteodată. Am observat foarte mulţi prieteni de-ai mei cărora le este dor de taţii lor morţi. Şi şi-au dat seama de greşelile pe care le-au făcut, eu mi-am dat seama de greşelile pe care le-am făcut.
Mi-am dat seama cât de mult m-au iubit ai mei atunci când am avut copii, cât m-a iubit pe mine tata. Până atunci nu am realizat, mi s-a părut ceva normal şi nimic ieşit din comun. Poate cântecul ăsta o să deschidă nişte ochi ai unor români care îşi dau seama că părinţii sunt foarte importanţi.
Despre trecut ai mai vorbit. Cum e prezentul tău, ca om cunoscut?
Faptul că sunt cunoscut e cel mai deranjant lucru posibil. Eu îl stimez foarte tare pe Carla’s Dreams, pentru că nu ştie nimeni cum arată. Mi se pare extraordinar.
Din păcate, s-a ajuns la o inversare a bunului simţ cu tupeul. Acu douăzeci şi ceva de ani, exista bunul simţ care s-a transformat în slăbiciune în ochii multora, chiar ai mamelor. Pentru ele, copiii cu bun simţ păreau slabi. Le spuneau să fie mai îndrăzneţi. Ei au confundat îndrăzneala cu tupeul, iar tupeul este rău.
Probabil că ăsta este preţul pentru care primesc aplauzele. E legea aia a fizicii, acţiunea şi reacţiunea. Asta e o reacţiune a forţei de a fi mai cunoscut, deşi nu e nicio şmecherie.
Mihai Mărgineanu
Văd lucruri care mă lasă mască.
Care e primul lucru pe care l-ai pierdut atunci când ai câştigat faima?
Eu nu cred că am pierdut nimic. Am avut doar de câştigat. Dar în Bucureştiul şi România noastră parcă au rămas doar mârlani. Din păcate. Văd asta în autobuz şi în metrou, pentru că merg cu ele. Stau în metrou şi am o şapcă foarte frumoasă pe care scrie „Pilot” şi nu mă vede nimeni.
Merg şi cu avionul foarte mult şi văd lucruri care mă lasă mască. Am văzut oameni fumând în avion, deşi li se spune că nu e voie. Ăla mi se pare un mârlan. Eu cu acel mârlan nu vreau să vorbesc, să fac poză cu el, să stau lângă el. Nici măcar să îl văd. Încerc să îl evit, doar că nu am cum. Asta este una dintre problemele pe care le am. Îmi este foarte greu să evit mârlănia. Acum bineînţeles că mârlanii vor zice „ia mai du-te dracu’, bă” şi asta nu o să mă intereseze.
Tu ai mulţi prieteni pe Facebook, printre care şi eu.
Mâine l-aş închide. Facebook este o boală. Eu îl folosesc pentru a-mi vinde bilete. Are un motiv comercial şi, uneori, de a-mi pune o idee pe care cred că ar trebui să o afle şi oamenii. Nu stau, intru când ajung acasă şi deschid calculatorul.
Nu fac asta pentru că îţi ocupă foarte mult timp. Şi atunci mai bine ai nişte momente dedicate acelor lucruri, nu toată ziua. Asta ne-a făcut un foarte mare tău.
Înainte aveam telefoane fixe, ajungeam acasă şi sunam oamenii şi rezolvam probleme. Acum trebuie să răspunzi, eşti obligat să răspunzi la toate telefoanele şi la mailuri, mai nou. Dacă îmi vine un mesaj pe WhatsApp şi nu răspund acum, cineva se supără pe mine. Eu am doar supăraţi în listă. Le răspund doar când mă aşez să fac asta. Nu mă uit la teelfon niciodată când sunt la volan, pentru că m-am uitat o dată şi am dat într-un pom.
Mi se pare că Facebook-ul ne-a invadat spaţiul şi timpul, dar a făcut-o atât de agresiv încât nu mai putem scăpa de el. Să nu uităm că Facebook a pornit de la o idee simplă, de la nişte tineri care şi-au dorit să cunoască nişte fete. Şi a ajuns o mare problemă.
Orice produs de pe lumea asta, aşa cum e şi Facebook-ul are o creştere, o maturitate şi o moarte. Orice moare, mai puţin muzica bună.
Pentru că acest interviu a ieşit atât de mişto, vă anunţ că va urma şi o parte a doua, cu alte subiecte, răspunsuri şi poveşti.
Nu uitaţi că luni, 25 februarie, Mihai Mărgineanu lansează albumul „Fum de tavernă”. Şi am senzaţia că mai găsiţi bilete.
Fotograf: Diana Diana.
