Au trecut Crăciunul, revelionul, petrecerile şi veselia. Cadourile primite deja sunt în casă de parcă locul lor era acolo de când lumea. De bucuria celor date nu prea ne mai amintim. Oboseala se gândeşte să cam plece. Parcă a trecut şi vremea rezoluţiilor de viaţă nouă. Urmează cea mai deprimantă zi din an.
Vine luni. Cum, nu ştii ce e luni? A fost declarată cea mai deprimantă zi din an. A stabilit un om de ştiinţă. Iar noi ne conformăm, pentru că am visat suficient la o altă viaţă şi ne-am trezit în asta. Graşi, obosiţi şi încercănaţi. Să mai zică cineva că omul nu e animal social. Până şi căţeaua mea e mai selectivă la mâncare decât noi la norme şi tendinţe.
Dar de ce să fiu eu cum zice lumea? Mai ales că tot ce fac e atât de normal încât a ajuns atipic. De ce să fie prea frig şi fără zăpadă afară şi să fie prea stresant şi aglomerat tot şi peste tot?
Cea mai deprimantă zi din an e aproape
Unii se întrec să anunțe primii când pică ziua în anul curent. Alţii dau sfaturi despre cum să o învingi, să îi supravieţuieşti, să ieşi om din ea. Totul pentru binele cititorilor, care merită să fie veseli, dar au o viaţă întreagă şi motive ca să reuşească să nu fie aşa.
Românii sunt ori fericiţi, ori trişti de-a binelea. Cea mai deprimantă zi din an prinde la public, pentru că îţi trebuie un vinovat din exterior pentru tot ce ţi se întâmplă, chiar şi pentru 24 de ore. Norocoşii fac netul să bubuie de zâmbete, ghinioniştii ajung la ştiri. Ceilalţi oftează şi lasă timpul să îşi facă de cap. Adică noi. Pentru că noi ştim prezent şi neputinţă.
De ce să le dăm ăstora motive să se creadă importanţi? De ce să fac eu ce zic ei pentru o zi întreagă, în condiţiile în care 31 de ani din viaţa mea s-au dus deja? Cine îşi permite să se bage în starea mea de spirit şi să o sucească?
Cea mai deprimantă zi din an nu e niciodată
Nu mai ai chef de petrecut, după ce ai avut prea multe ocazii, în timp prea puţin. N-ai nici bani. Şi e şi luni, iar scopul tău e să ajungi la vineri.
Timpul trece şi cam asta aşteptăm toţi să facă. Şi parcă mă supără mai rău ziua asta, atunci când mă uit în jur, decât toată luna de foame. Mă oftic eu, în numele tuturor momentelor mişto, chiar şi alea somnoroase de la cafea, dacă zice cineva că e naşpa ziua aia.
Din partea tuturor chestiilor de care vreau să mă bucur azi, că poate mâine am treabă, v-aş înjura prieteneşte pe toţi. Dar tac. Şi-aşa, într-un oraş poluat de frâne, certuri pe la metrou şi başi în căşti, nu m-ar auzi nimeni.
Nenea care a inventat cea mai deprimantă zi a anului îşi cere scuze pentru ce-a creat. Amărâtul voia să facă un ban cinstit cu o firmă de vândut bilete de avion şi i-a ieşit tristeţe globală. Cică se gândea să ne încurajeze să fim optimişti şi să luăm decizii, să plecăm în aventuri, d-astea.
Nu i-a ieşit, pentru că suntem animale sociale, şi nu oameni. Impulsul bate mintea și inima la un loc. Şi tocmai d-aia, nu o să reuşească nici să repare ce a stricat, pentru că nouă ne place aşa. Dăm vina pe o anumită zi şi, când ea vine, ne culcăm supăraţi, în loc să vedem tot ce ne face fericiţi.
Şi-atunci, de ce să mai iau eu de bun orice articol de pe net? De ce să îmi pierd eu timpul citind bălării sau ofticându-mă că viaţa-i grea, lumea-i rea, iar eu încă nu sunt aşa mare cum mă visez? Cât or fi greşit oamenii din jur ca să nu merite să observ că fix ei mă fac mare?
Declaraţia de fericire
Şi dacă eu aleg să mă bucur de fericirea mea în cea mai deprimantă zi a anului, nu-i bine. Restul sunt supăraţi. Păi, să mă duc eu lângă un om supărat să îi spun cât de mişto e viaţa, pentru că eu aşa o văd? Nu-i frumos. Omul ăla e posomorât pentru că aşa zic alţii. Nici măcar nu ştie cine şi nu o să caute să afle.
Iar la el nu o să ajungă faptul că nenea s-a sucit, totul era doar un plan de marketing şi ar trebui să ne trăim şi noi viaţa, că doar e a noastră.
Cum să pot eu acum, când mă bucur de fiecare secundă, să aştept să treacă o zi, pentru că zic alţii că e naşpa? Cine îmi zice mie ce să fac? De ce să nu scriu un text, în speranţa aia tâmpită că poate îl citesc vreo doi – trei şi aleg să se bucure de ce sunt şi ce au?
Să zâmbim. Avem un an aproape întreg în faţă, planuri multe şi treabă şi mai multă. Avem o misiune de dus pentru ca, la final, să zicem că am făcut ceva.
Declar, pe proprie răspundere, că avem o singură viaţă şi trebuie să o tratăm ca atare. Pentru că dormim pe lenjeria pe care ne-o aşternem şi somnul se vede mai frumos în nuanţe vesele.
