Ce revigorant e să răcești. Crunt, cu dureri, ochi obosiți și tuse. Atunci intervine limitarea ta de om cu oase, sânge și organe și spune „STOP! Gata! Orice ai face, acum zici <<piua>>, pentru că nu ești invincibilă!”. Și asculți. Stai în pat. Citești. Simți neîntrerupt ce ți se întâmplă, atunci când ești în metrou cu cartea-n brațe și se apropie stația ta – cum sufletul îți zvâcnește, odată cu cartea. Sau cum cartea prinde viață în sufletul tău.
Acum nu te întrerupe nimeni. Închizi ochii și devii Mirona sau Octave Parango. Le vezi povestea sau le-o continui. Te trezești cu citate. Și reiei de unde ai rămas.
Nu sunt prototipul persoanei sociale. În felul meu și în anumite momente, iubesc singurătatea. Când suntem doar noi, eu și gândurile mele, ne înțelegem mai bine. Desfacem mistere, lansăm și apoi combatem ipoteze, clarificăm informații până atunci vagi.
Totuși, soarta face ca, de multe ori, zilnic să fiu pe drumuri. Cu diverse. Să citesc în metrou, să gândesc în microbuz și, uneori, să nu mă îmbrac corespunzător gradelor de afară. Că să lămurim răceala.
Și când IACRS-ul cu pricina apare, zaci. Amâni tot ce ardea și zaci. Începi să te consideri stăpânul de necontestat al corpului tău uman și firav, dacă reușești să te ridici pentru a mișca fereastra și, deci, pentru a decide de cât aer proaspăt vrei să ai parte.
Când răcești și zaci, ceva te împiedică să ai gândurile egoiste de până atunci. Să reanalizezi probleme, să cauți strategii sau să-ți promiți vreo minune. Nu poți. Te pierzi în personajele care te îmbie să închizi ochii și îți țin tovărășie de-a lungul somnului.
Ce revigorant e să răcești. Atunci, îți dai seama că îți pot curge lacrimi fără să fi suferit, că ți se pot înmuia mușchii fără să te fi îndrăgostit, că poți avea lipsa poftei de mâncare, fără să fi trecut prin vreo dramă. Și doar atunci, toate vocile din jurul tău rămân doar niște gemete îndepărtate, chinuite de alte boli.
Foto: free images
