E zi. E cald și soare. Probabil una din puținele de genul pe care le voi mai avea în aroma Ogrezeniului.
Nu se anunță vreo vijelie, tornadă sau ninsoare (o fi vară dar, de la un timp încoace, mă aștept la orice). Dacă mă uit mai bine pe cer, singurele corpuri ce aduc a nori sunt două pete răsfirate, cu diametrul de un deget. Văzute de jos. Ba chiar e miezul zilei, una din alea cinci lucrătoare, iar eu stau acasă. Cu scopul de a învață să recit frumos de ce se tatuează deținuții.
Păsărelele cântă, copiii se joacă iar iepurii, dacă se uită la mine, mă văd bol de apă mișcător. Dar nu e curent. Deși vremea de afară e ca un fel de premiu de consolare că am supraviețuit caniculei și câtorva ploi – e o răcoare care, parcă, ne promite că n-o să ni se topească pielea prea curând și nici cablurile izolate frumos, care duc electricitate. Totuși, din nou, nu e curent. Pe înțelesul muritorului de rând și netalentat în watti și volți, fără motiv. Ziua. Vara.
Dacă s-ar fi întâmplat asta anul trecut, aș fi strâns toate rezervele de apa de prin casă, alea păstrate la o temperatură decentă, m-aș fi schimbat de mare și aș fi stat la bronzat cu un radio alimentat de baterie de mașină, până când ar fi început ăia de la Europa Fm să se repete. Dar acum tre’ să fac utilă ziua asta. Și orice m-ar putea ajuta să învăț se află într-un fișier de calculator. Care nu merge pe baterii.
Diferența dintre zi și noapte e că, cu sau fără tehnologie, viață continuă. Nu mai sună comuna a pustiu de film prost. Nu au amorțit bărzăunii și nici cocoșii. Ba chiar, pentru câteva minute, am auzit și o manea. Babele de prin comună sunt la câmp, unde se răcoresc cu apa scoasă din puțul neconectat la un hidrofor electric. Copiii se aleargă pe stradă și se stropesc cu apa din alte puțuri. Iar eu, din nou, stau și scriu un text pe o foaie. Și, odată la maxim două minute, arunc un ochi naiv înspre becul de la prelungitor. Și aștept să se rezolve o problemă care nu deranjează pe nimeni…
P.S.: Pâna de curent în cauză a durat până la 16:15. Așa că am făcut curat.