Mă credeam, până acum, om normal. Copilărie între blocuri, dar liniștită și fericită. O bătaie în viață, luată de la mama (mi-o merităm), jucării, cărți și ceva filme de groază. Calculator doar în weekend.

Mă înșelam. Poate noi, ăștia de am mai rămas, care mai și gândim, suntem de modă veche. De ce spun asta? Acum vreo o săptămână, întâmplător, am luat o revistă d-asta de muzică, cu public sub 18 ani. De ce? Credeam că o să capăt ceva informații despre lansarea de album a lui Puya, la care voiam să merg. Am și fost: a meritat.

În fine, nu am aflat eu mare lucru din publicație, dar dacă tot o aveam, nu strica să o și frunzăresc. Și ajung la pagina prezentă în multe din revistele de genul: aia cu sfaturi despre love și ce îi mai interesează pe copii. Reproduc mai jos un articolaș care se află acolo. Mi-am permis să îl pun, dacă tot puștoaica (cred că asta era) nu și-a dat numele. Pe mine m-a blocat când l-am citit.

…

Oameni buni! Nu faceți copii! Sau, dacă vă riscați, creșteți-i în munți, cu televizor o oră pe zi pe Trinitas și cu enciclopedii. 10 ani? Eu la vârsta aia ascultăm coloana sonoră de la The Flintsones și îmi cumpăram balsamuri de buze incolore, ca să nu se observe. Subiectul „băieți” părea plictisitor comparativ cu un „de-a v-ați ascunselea” p-afară, până ieșea bunică-mea după mine. Și căram peste tot după mine un tamagotchi sau un tetris, că apăruse moda. Tata îmi lua casete cu „Aida” sau „Anotimpurile” și eu înregistram Michael Jackson peste, după ce le ascultam de câteva ori.

Da, aveam un calculator, la care aveam acces în weekend, pe care făceam campionat cu mama la Lotus și cu vară-miu la Wolfenstein (era cu pistoale și la final îl omorai pe un robot cu cap de Hitler) și Striker. Fără net. Filme porno? Exista ceva mai scârbos de atât?

Aveam peliculele (de fapt, animațiile) mele preferate: „Regele leu”, „Frumoasa și bestia”, „Cartea junglei”, „Bernard și Bianca în Țara Cangurilor” și tot ce mai apărea de Walt Disney. Reviste: colecția Egmont Mini. Mai vedeam și filme, iar în top erau Stephen King și Hitchcock, după care nu mai dormeam bine vreo trei zile. Și, dacă îmi dădea cineva mess atunci, poate că îl ștergeam și sunam pe fix persoanele cu care voiam să vorbesc.

Știam și mă gândeam că e posibil ca lumea să fi început să o ia razna. Dar încă nu găsisem dovada. 10 ani? În clasa a treia?…