Nimic nu e gratis. Nici zâmbetele, sunt rezultate ale unei politeți impuse sau simțite. Visele cer abonamente lunare, bilete de acces, antrenamente în oglindă, uneori și pe stradă, date personale, părți bine definite din salarii sau orice ar însemna implicare calculată.
Tot ce începe din copilărie, cu manii, statusuri de gen, postere sau videoclipuri luate de pe net, văzute și răsvăzute, se cheamă pasiune. Un vis e ceva mai rațional, „da, vreau asta, am o mică garanție că pot, o cultiv și ajung tare”, cam asta zic mulți când văd ceva ce le place. După aceea, visul costă timp, rugi la părinți în unele cazuri, accesorii în ton sau o altă „atitudine”. Costă nopți, costă stoarceri de creier, costă idei, costă nervi. Și chitanța acelui vis e momentul când primul om, avizat sau nu, zice „știi, ești tare”.
Există un moment când te duci undeva (la o sală, de exemplu), dar nu pentru ce e acolo. Te duci pentru acea senzație de după. Îți aprinzi o țigară, pentru că meriți după atâta efort și mergi pe jos pe un drum drept, ocolit spre casă, oricum numai să mai tragi puțin de acel sentiment. A doua zi dimineață îți dai seamă că ai priorități. Seara te întorci acolo și vezi că un om îți vinde un vis pe care îl cumperi, ca să poți să mai ai o plimbare „specială”.
În general, oamenii adorm închipuindu-și minuni. Și atunci când vor vise și nu miracole, se duc undeva și își exploatează psihicul. Visele nu sunt în noi, ni le facem. Dacă găsești acel lucru opus a ce știi să faci cel mai bine și perseverezi, reușești, se cheamă vis. Dacă vrei să fii cu 20 cm mai înaltă, cu alt tip de unghii sau să vorbești altă limbă, e doar un gând care îți ține companie până adormi. Visele sunt raționale.
Noi cumpărăm vise care să întărească idei și să ne arate că noi suntem acolo pentru fix acel CEVA pentru care a fost creat acel loc, să ne dea câte puțin din ceea ce ar fi trebuit să primim din naștere.
Fiți realiști. Visați.
Foto: Pixabay
