Bilet de revedere cu folosire întârziată

„O să facem lucruri frumoase împreună”, mi-ai şoptit odată, atunci când aveam nevoie să te ştiu lângă mine. Ai fost acolo mereu, aşa cum ai putut. Mi-ai suflat ambiţie, speranţă, curaj. M-ai atins cu încredere, încurajare şi putere.

Ca în zilele în care mergeai cu mine la interviuri şi doctori, doar ca să nu trec singură prin emoţii şi să auzi, din prima, verdictele. Că atunci când fugeam mai devreme de la serviciu sau părinţi, pentru că trecuse prea mult timp fără tine şi sufletul nu mă mai ascultă.

Dependența de iubire îți oferă recompense, atunci când o asculți și te conduce, dacă nu îi acorzi, pentru câteva secunde, importantă meritată. Însă, drumul ei e unul îngreunat chiar și de scările care duc la ușa fericirii, tocmai pentru că există o distanță între tine și ea. Pentru ca, mai apoi, să-ți readucă Universu’-n suflet.

Pe la etapa de jos a trăirilor mă aflam și eu, atunci când mama m-a sunat să îmi aducă aminte că în trei zile urma să ne luăm zborul înspre „Constantinopolul” secolului al XXI-lea, steaua Turciei, fascinația turiștilor. Totul suna ca la carte – urma să vedem o altă cultură, orașul-gazdă era traversat de Bosfor și aveam o istorie palpabilă de admirat. Doar că excursia era îmbrăcată într-un aer de dor, care trebuia amorțit, pe cât posibil.

Cu alte cuvinte, mă pierdeam în trei direcții: entuziasmul unei vacanțe cu mama într-un loc nou, mâhnirea că acel loc fascinant urma să fie văzut de el doar în poze și provocarea de a nu mă uită la telefon cu fiecare bătaie a secundarului.

Însă, labirintul trebuia privit în ochi până la intimidare şi rezolvat

Aşa că, după ce ne-am asigurat că nu o să ne lăsăm să ne fie dor, fără să ne transformăm chiar toate economiile în minute internaţionale, am urcat în avionul ce urma să mă poarte într-o călătorie . Nu puteam să nu simt un mesaj cu grija aia de „ajungi odată şi calcă pe pământ”, timp în care pozăm viaţa de deasupra norilor.

Primul pas în Istanbul a fost însoțit de cele dintâi nelămuriri despre cum ajungem de la aeroport în oraș. O privire înspre telefon a fost colorată de un entuziasm inexplicabil al celor din jur la auzul limbii române. Am găsit tramvaiul și am coborât într-o stație ce părea cunoscută. Ce-i drept, mi-aș fi imaginat centrul vechi al Istanbulului mai degrabă cu un aer boem, decât industrial și plin de magazine de haine colorate. O recepționeră ne-a lămurit după ce a deschis o hartă: a arătat unde eram noi, apoi pe colțul opus al biroului, dincolo de granițele hârtiei, era destinația noastră. O mică eroare de calcul.

După ce instrucțiunile lămuritoare au fost urmate, am pătruns în lumea plimbărilor printre clădiri vechi, a restaurantelor cu perne în loc de scaune, a ceaiurilor negre și de mere și a moscheelor cu urme de ortodoxie. Un telefon pe cât posibil de economic a precedat primul somn pe plaiuri turcești.

Cea de-a doua zi a început, strategic, puțin după răsăritul soarelui, la fel că și cele care i-au urmat, în săptămâna aia. De altfel, ăsta a fost singurul calcul pe care puteam să îl facem într-o astfel de destinaţie specială.

Primele moschei surprindeau prin dovezile că, odată, fuseseră biserici, în timp ce mama se plictisea de vorbele mele: „a ha! uite altă icoană de-a noastră”. Bazarul de condimente ne-a resetat percepția pentru arome și mirosuri. Falafelul ne-a explicat ce înseamnă, de fapt, o mâncare sănătoasă cu lipie. Iar muzeul sultanului ne-a arătat cea mai impunătoare și, de altfel, singură sabie dreaptă din „colecția” locală: cea a lui Ștefan cel Mare. Poveștile se strângeau, odată cu limitele bugetare ale conversațiilor dintre mine și el.

Sejurul și casa s-au intersectat, ușor, în ziua a patra, pentru că, apoi, să se îndepărteze, preț de două continente. Urmă să descoperim partea asiatică a Turciei și, odată cu ea, să resimțim aroma Mării Negre, via satul de pescari Anadolu Kavagi. Cea mai lungă potecă de pe dealul-vedetă al insulei era precedată de anunțul „Short way to the castle”. Din care castel rămăseseră câteva ruine. Însă, după ele, pe cealaltă parte a Bosforului, era tumultoasă noastră Mare Neagră. Cu bucuria omului care are un destinatar pentru peisajul văzut, am pozat fiecare unghi al insulei, inclusiv o mașină tipic românească și un magazin de păpuși de lemn, printre care și Sarkozy. I-aș fi arătat și cea mai bună doradă din lume, însă foamea bate voința.

Pe măsură ce vacanța ajungea înspre final, dorul se concretiza în ore

În tot acel timp, parcă aș mai fi stat puțin, i-aș mai fi luat una-alta, l-aș fi adus aici, cu mine. Și a venit și ziua întoarcerii. Avionul mă aștepta, cu tot cu frumusețea decolării lui. În mintea mea, deja ideea era clară: urma sa avem şi noi doi nişte vacanţe reale în destinaţii exotice de vis. Să fim sinceri: pentru voi, acel top cinci al destinaţiilor preferate nu are de suferit cu fiecare vacanţă? Exact la asta mă gândeam şi eu.

Apogeul drumului de întoarcere au fost, din nou, scările blocului. Le-am urcat de parcă bagajele îmi erau cele mai ușoare griji. Am alergat cu bucuria regăsirii, care m-a așteptat în ușă. Și, apoi, a urmat avalanșa:

-Auzi, fii atent. Am fost întâi la …., apoi la…… și …. (a se citi: vorbit aproape încontinuu, timp de 20 de minute, și completări vizuale).

Pauză.

-Auzi, dar tu pari îngândurat. Am crezut că mi se pare, dar va că nu e așa. Acum, când am ajuns acasă, în sfârșit lângă tine. Mi-a fost dor rău de tine.

Pauză.

-Pitic… Mâine trebuie să plec în Germania pentru câteva zile. Urgent.

„Facem totul împreună”, mi-ai scris pe o agendă pe care, aşa cum ţineai să ai grijă de toate, ai lăsat-o într-un punct strategic din casă, astfel încât să fie descoperită atunci, când tu îmi filmai Berlinul, iar eu mă ofticam că m-am prins în prea multe prostii administrative, în loc să vin cu tine.

*Acest articol participa la SuperBlog.