O nouă seară, noi planuri. Ne calculăm fiecare respiraţie de parcă noi şi nu creierul, plămânii, inima, am risca să facem ceva greşit în tot acest mecanism. Liste, vise, şoapte, amânări. Un teanc de hârtii cu liste. Vise bătute de societate ca o creangă incomodă. Speranţe sugrumate în fundul unei cutii pline cu nenorociri. În care promisiunile zac uitate şi atât.
Ea a decis, azi, să deschidă cuşca cu lei. Să-i lase sa sfâşie tot ce era greşit între ei. Iar el, ca un gladiator, să îi distrugă, unul câte unul. Doar că… erau prea mulţi…
– Vreau ca viaţa mea să fie una bună!
– Bună? De ce nu liniştită? De ce nu a noastră?
– Am linişte. Mă hrănesc cu ea până rugineşte frigiderul! Bună!
– Dacă tu te hrăneşti, atunci eu ce fac? Dar noi ce ne dorim? Eu libertate.
– Responsabilitate.
– Următorul nivel.
– De relaţie.
– De iubire.
– Nu e totuna?
– Nu.
Care e promisiunea?
– Ce vrei?
– Ştii.
– Promit! Numai să îi iei p-ăştia de pe mine.
– Tu i-ai chemat!
– Ia-i!
– Tot eu?
Gladiatorul a învins. Dar lipsea ceva. Steagul alb încă nu era arborat. Lăsă garda jos ca pe o baterie veche. Totul despre ea, totul e doar despre ea. Da! Viaţa lui e doar despre ea.
– Promit, Doamne! Suficient de încet cât să-l audă doar destinatarul vorbei.
Tornada s-a oprit brusc, odată cu glasul ei. La fel şi leii. Iar ea a pornit timid noul început.
– Viaţa mea… Stai! Ce vorbesc eu aici? Tu eşti viaţa mea.
Foto: Pixabay.
