Între alb și negru nu e gri, și nici altceva. Uneori e doar un spațiu vid în care nu se întâmplă nimic. Aşa e totul prin ochii lui azi.
Există momente când simți că se termină anul, dar nu prea. Te așteaptă altul după colț, dar parcă nu s-a poziționat atât de bine încât să vă și vedeți. Planurile se vor, dar nu par să aibă și chef să se contureze. Străzile sunt pustii, dar cu ceva oameni pe ele. O jumătate din ei sunt relaxați, iar ceilalți și-ar lua expresia omului care se duce la muncă. Și parcă, totuși, nu.
Să ieși din casă între Crăciun și Revelion e ca revelația că până și legile fizicii sunt făcute ca să fie încălcate, până și ursul scoate un cap din vizuină și miroase iarna, se înfioară, apoi intră înapoi.
Prin ochii lui, ai ei, ai tuturor
Nu există noțiunea de normal în momentele astea. După ce lăutarii remixați din căști își opresc numărul, pot să dau din cap pe rap. Și-așa nu mă vede nimeni. Pentru că toți cădem de acord să nu ne vedem, să păstrăm fiecare fărâmă de vizuină pe care o mai purtăm cu noi până nu se evaporă și să ne concentrăm pe asta. Amintirea unei perechi de mănuși care a stat, în urmă cu câteva zile, în aceeași casă cu sarmalele sau mirarea unui fular care, înainte de plecare, nu înțelegea de ce nu e în vacanță.
Azi ai cam putea să faci ce vrei, pentru că nu te-ar vedea numeni. Nici măcar tu însuți. Și parca nici n-ai chef. Fără să știi de ce. Azi nu prea e nimic neobișnuit, pentru că în jurul lui se cam învârte ziua.
Bine ai venit în realitate!
