Cu capul pe pieptul lui și cu inima strânsă-n brațe. Ăsta era singurul mod prin care acceptam să-mi închei o seară. Atunci, eu eram unde trebuie, iar astrele, constelațiile și planetele se puteau odihni.

Dacă se întâmplă să se piardă legătură aia strânsă, urma să ne căutăm până readuceam coordonatele Universului acolo unde trebuia, iar somnul putea să își continue drumul. Uneori, mai și visam. Ca în seara aia de joi, când cele mai prezente griji ale mele erau să îi am aproape pe el și plapumă. Nu eram „friguroasă”, în sensul clasic al cuvântului. Însă știam că, dacă s-ar inventă o fobie de frig, eu aș fi fost prima diagnosticată cu ea.

D-aia mi-am simțit tresărirea, atunci când m-am văzut în plină ninsoare agitată, fără căciulă, mănuși și fular. Într-un oraș ce începea să adoarmă, protejat de stelele ascunse în nori. Eram singură. Dar unde? Căutam un loc cunoscut, o clădire, o plăcuţă. Și îmi doream să fac asta cât mai departe de vântul care parcă aducea fulgii doar înspre mine. Mergeam zgribulită, dar trebuia să am mușchii relaxați, ca să nu elimin căldura din corp. Așa spune teoria. Mai greu de pus în practică, atunci când urechile capătă potențial de îngheț. Mergeam cu niște pași care nu păreau a fi ai mei. O librărie închisă n-avea cum să mă ajute. Continuam drumul spre adăpost. O cofetărie aproape desființată. „Ce trist e că oamenii uită micile bucurii de școală veche”, gândeam, pentru că măcar în minte nu pătrunsese frigul.

Un soi de ceainărie emitea o lumina caldă, aceea recognoscibilă dintr-o mie a becurilor cu filament. Încerc să ridic privirea. Printre fulgi, văd un „A” roșu, precedat de un cuvânt scris de mână. Boem. Nu era casa mea, nici nu știam cum să o găsesc într-un loc necunoscut. Trebuia să caut un adăpost. Putea fi unul acolo.

După uşa din lemn mă așteptau o mulțime de mese

De parcă localul ăla mic se întindea pe un spațiu exclusivist. Însă, mai toate mesele erau ocupate, iar eu voiam doar un ceai. Înaintam cu privirea omului care pătrunde, pentru prima dată, undeva unde toți se cunosc între ei. În toate secundele astea, asistam la un continuu deja-vu. Mulţi păreau fi acei oameni pe care, măcar o dată-n viaţă, îi vezi pe stradă, în poze de pe internet, pe coperți.

Printre privirile care îmi confirmau că deranjam ceva aproape imperceptibil din atmosferă, un tânăr mă trage de mână. Brunet, cu un şal aruncat după gât, genul acela pe care îl vezi într-un magazin de decoraţiuni interioare, examinând o piesă cu un preţ din patru cifre. Am tresărit, ca omul scos din socotelile lui, pe teritoriu străin. Lângă el, o fată zâmbitoare, care vorbea mult. Acel gen pe care îl vrei la masa ta, la o petrecere. Dacă el nu ar fi sorbit-o din priviri, iar ea nu ar fi fost tatuată cu citate scrise de mână, poate că nu le-aş fi răspuns.

-Hei! Stai cu noi. Mai avem un loc liber. Nu știu dacă restul o să fie prietenoși cu tine și afară e un vânt groazic. Stai să-ți bei ceaiul.
-Mulțumesc.
-Eu sunt Guillaume.
-Monica.
-Iar eu sunt Billie a lui. Cum de ai ajuns pe aici?
-Nu știu, eram în drum spre casă. Apoi… m-am teleportat aici, nu știu.
-Haha. Ești pe Strada Ficțiunii. Nu oricine ajunge prin zonă, să știi.
-Da, poate așa e. Voi știți mai bine. Dar eu vreau doar acasă. Nu mi-am dorit să mă trezesc aici.
-S-o crezi tu că ești trează sau că ai picat aici accidental. Fiecare om care intră aici caută un răspuns, are o misiune. Nu-i așa, Guillaume?
-Ba da. Simt că trebuie să te lămurim cumva, Monica. Tot ce vezi aici există și nu prea. Pe Billie eu am creat-o.
-Iar eu am avut grijă să mă cunoască tot globul.
– Haha. Da, chiar. Uite, Monica. Eu scriu, sunt Guillaume Musso. Iar ea e cunoscută drept Fata de hârtie. E chiar personajul de care, uneori, aveam senzaţia că m-am îndrăgostit. Tu trebuie sa te gândesti de ce eşti aici.
– Îmi păreai cunoscută și nu știam de unde, Billie. Doamne, prin câte ai trecut…
-Deci?
-Da…eu…vreau să devin scriitoare. Vreau să scriu povești care să îi facă pe oameni să simtă. Vreau să-mi spun povestea, în primul rând. Doar că… nu am timp… și nu vreau să o fac după ureche.
-Și te-ai căutat bine în interior, că să știi ce și cum spui? Știi cât o să te consume asta? Știi în ce hal o să îți pui sufletul pe tavă? Poți să înduri să vezi cum unii îl aruncă?
-Da….cred… Îmi cer scuze, eu aș vrea să plec. Încep să cred că mintea mea a luat-o razna.
-Nu, stai liniștită. Doar să ții minte asta: ca să ajungi la soare, trebuie să sacrifici luna și să te asiguri că ai echipament de protecție.
-Vă mulțumesc amândurora pentru tot. Fug. Mi-a părut bine. Sper că sunt în toate mințile.
-Nu-ți face griji! Succes!

Ultimul zâmbet de la acea masă a fost cel al lui Billie

Apoi, m-a acaparat dorința de a ajunge acasă, lângă el, neapărat. Acolo de unde „plecasem”. Trebuia să îi spun tot, trebuia să îl simt lângă mine, altfel mă pierdeam printre fulgii de zăpadă. Încercam să procesez tot ce am auzit. Deci, aici erau doar scriitori și personaje? Iar eu eram într-un fel de vizionare demonstrativă?

Ca să mă verific, mi-au picat ochii pe o blondă cu obrajii rotunjiţi şi părul drept, îi ştergea lacrimile unei „Holly”. Mi-a tresărit fiecare muşchi atunci când am auzit răspunsul: „Thank you, Cecelia”. Şi am realizat: era Cecelia Ahern… Iar Holly e personajul principal din P.S. Te iubesc… iar soţul ei, Gerry, a…

– Pitic, trezeşte-te! Hei!
– Da, m-am trezit. Ce e?
– Doamne, ai tresărit acum de parcă te-ar fi înjughiat cineva. Am crezut că ai păţit ceva în somn.
– Am visat ceva foarte ciudat. Nişte cărţi, nişte oameni, nişte… Auzi, ţie Strada Ficţiunii îţi spune ceva?
– Da! Strada Ficţiunii e colecţia aia de cărţi. Am vrut să îţi iau o carte de acolo, dar nu ştiam dacă ai citit-o. Era la secţiunea Bestseller…

*Acest text participă la SuperBlog.