Undeva, într-un colţ ferit al cămăruţei ce avea să-i fie chilie, Ecaterina-şi căuta de zor crucea de la Fănică. Şi cu cât timpul trecea şi obiectul rămânea tot nevăzut, cu atât durerile fizice ale doliului o năpădeau. La fel ca şi lacrimile. La fel ca regretele că fiul ei s-a dus supărat pe trioul din ultima ei viaţă.

Într-un final, rămânea un singur loc unde crucea putea fi: în cutia de sub pernă. Nu-şi amintea să fi apucat să umble acolo. Dar un instinct războinic îi argumenta că un astfel de gest putea fi uitat, tocmai pentru că îl făcuse cu acelaşi foc cu care încuia şi uşa de patru ori, când pleca de acasă. Cu disperarea unui boschetar care a zărit un colţ de pâine, o Ecaterina deznădăjduită ridică perna. Secundele alea de mişcare păreau nesfârşite în faţa regretelor din ce în ce mai mari, ale veţii ratate pe altarul bogăţiei aparente şi ale faptului că pe pământ nu se mai găsea niciun om de la care putea să obţină iertare.

Ecaterina a smuls teancul ăla de feţe de pernă puse una peste alta, menite să acopere un burete ieftin, în speranţa că obiectele vorbesc. Şi în scurt timp înţelesese că, într-adevăr, o fac. Pentru că Ecaterina se afla în faţa unei cărţulii străjuite de o icoană, cu un titlu frumos desenat: „Paraclisul Maicii Domnului”. Şi-a reamintit că a fost şi ea, cândva, o maică, iar fiul ei putea fi Domnul. Dar, în cazul ăsta, ea ar fi jucat dublul rol, întruchipând şi iudeii care urlau ca El să fie omorât.

Atunci ceva din plânsul ei s-a transformat

Şi a trecut, încet – încet înspre rugăciune. Lacrimile păreau să aibă un rost. La fel ca şi sufletul Ecaterinei, care tocmai îşi primea confirmarea că nu e uitat. Iar interlocutoarea nu avea cum să fie alta decât Maica Domnului.

Şi Maica Domnului tocmai o asculta şi pe Simina, care îşi petrecea, ca de obicei, începutul de program în rugăciune. De fapt, s-ar fi rugat şi în somn pentru o minune, dacă ar fi lăsat-o visele alea negre în care iubirea vieţii ei şi tatăl celor doi proaspeţi elevi nu era operat şi îi lăsa pe toţi în lumea asta mare şi rea.

Simina plângea fără să mai realizeze asta. Devenise o obişnuinţă. Era modul ei de a face faţă situaţiei: trebuia să facă rost de o mie de euro pentru spital până nu îşi croia moartea drumul înspre casa lor. Ca şi în alte dăţi, ceva îi întrerupea ritualul de dăinuire şi o silea să îşi înghită strigătul de ajutor. Viorica i-a întins o cutie fără destinatar, cu acelaşi zâmbet cu care, pe vremea când îi credea gesturile, îi oferea milieuri rupte.

Rămasă din nou singură, Simina a îngânat un „Doamne, Iisuse, miluieşte-mă!”, a deschis cutia şi a asistat cum rugăciunea îi era ascultată. Cutia de carton ce, probabil, găzduise o cremă ascundea un mic certificat peste care trona o cruciuliţă din aur masiv de 24 K primită, în urmă cu 37 de ani, de o tânără îndrăgostită până la stele, de la proaspătul ei soţ. A cărei valoare estimată, deocamdată un mister pentru Simina, era de 1.100 de euro.

Câteva încăperi mai încolo, Ecaterina trăia fiecare vers din Paraclis

Iar după ultimul „Amin!”, a sughiţat o completare.

„Măicuţă, am pierdut tot, ajută-mă să obţin iertarea! Atât. Chiar dacă îmi merit calea. Şi, dacă Fănică aşa a vrut să fie, fă ceva bun cu crucea de aur. Bucură un suflet, alină un plânset. Ajută-mă să mai capăt o speranţă. Am greşit. Fă asta, te rog! Poate aşa mă iartă…„

SFÂRŞIT.

Episoadele anterioare: Ovidiu (unu), Ecaterina (doi), Emilia (trei), Alexandru (patru), Ion (cinci), Viorica (şase).

Episodul următor: Post factum, post nomine (opt).

Foto: Pixabay.