Crucea de aur: Finalul unei poveşti cu 7 vieţi diferite

Pe 7 august se făceau nouă ani de când Ecaterina-şi revenise-n simţuri. Acelea pe care le considera atât de uitate încât ele s-ar fi pierdut undeva, în arborele ei genealogic.

După aproape 50 de spovedanii de la acea primă rugăciune, Ecaterina parcă se liniştise. Timp de aproape un deceniu, ea şi-a plâns păcatele, spre disperarea unui duhovnic pentru care contau canoanele de vindecare, şi nu detaliile problemei, care îi răsăreau ei, ocazional, în memorie.

Accesorizată cu un cancer uşor ruşinos, Ecaterina-şi ducea bătrâneţile între cărţi, conversaţii, plimbări şi rugăciune. Fără tabieturi sau excentricităţi. După două remisii, ea ştia că nu mai avea mult de trăit. Şi o bucura speranţa că avea şansa să îl vadă pe fiul care, poate, i-a observat schimbarea. Şi pe care, indirect, l-a…

Totuşi, Ecaterina se vedea, în sfârşit, din nou o mamă, şi nu o criminală

Ăsta era şi motivul pentru care, până la sfârşitul vieţii, nu a mai părăsit complexul care includea azilul ei. Îi era teamă că o va întâlni şi răni prin prezenţă pe cea căreia i-a executat orice posibilitate de a avea o familie. Aşa că tot pe umerii bietului duhovnic a picat şi responsabilitatea de a le cere iertare celor trei domni: Tudor, Ovidiu şi Pierre. Pentru Emilia, Ecaterina avea altceva pregătit.

Imediat ce Ecaterina avea să moară, Emilia urma să primească atâtea zeci de mii de euro câte putea să obţină avocatul pe garsonieră. Dacă toate comorile din interiorul ei mergeau la văduve, atunci ambalajul poate că îi aducea un dram de iertare. Ca să poată pleca liniştită.

Într-un apartament din apropierea unei străzi lăturalnice blestemate, Emilia-şi pregătea băiatul de şcoală. După ani de depresii, acum era liniştită. O iertase pe Ecaterina pentru crima comisă din delăsare. Se iertase pe ea însăşi pentru imprudenţă. Îi părea rău că nu avusese cum să mai dea de ea, ca să îi spună că, la momentul-criză, era gravidă cu Alexandru. Iar puştiul merita o bunică.

Tot atunci, un alt apartament, primit ca moştenire, găzduia o familie liniştită. Simina spăla în continuare WC-uri la azil, dar acum se ruga doar pentru ca sănătatea şi credinţa din familia ei să dăinuie. Minunea de acum 9 ani îi salvase nu doar trupul bărbatului iubit, ci şi sufletul. După operaţie, părea că doar Liturghia şi iubirea soţiei şi a copiilor îl ţineau pe el pe linia de plutire. După o aşa cruce, familia i-a fost salvată tocmai de o cruce.

Iar într-o casă de chirpici, aşa cum rar mai vezi prin Capitală, Ion îşi ducea crucea de epileptic notoriu şi, ironic, cap de familie. Dacă accidentul îl transformase, în faţa oglinzii conştiinţei, vecinii au fost cuprinşi de atâta milă încât o babă s-a oferit să aibă grijă de maica-i oropsită, în schimbul unui nume pe câteva pomelnice. Iar restul cotizau cu mâncare, facturi plătite pe ascuns şi ceva slujbe de zi, care nu aveau potenţial de pericol social.

***

Într-o seară ploioasă, Ecaterina a pus ultimul punct în agendă. Şi-a început rugăciunile, la care încă mai plângea, apoi s-a aşezat în pat. Spovedită, împărtăşită şi cu candelă la cap. Alexandru şi Fănică au venit să o întâmpine zâmbind. Acelaşi zâmbet i-a rămas pe faţă pe vecie.

În acelaşi timp, Emilia îi arăta micuţului Nicolae poze cu bunica lui şi îi povestea despre genele intelectuale pe care el ar fi putut să le ducă mai departe. Ion tocmai devenise om de serviciu într-o patiserie de pe strada unde locuia şi nu ştie ce cuvinte de mulţumire să mai aducă pentru asta şi nici cui. Simina tocmai se ruga pentru binefăcătorul ei, aşa cum o făcuse de când găsise crucea de aur. Duhovnicul Ecaterinei cerea îndurare pentru chinuitul ei suflet.

Iar Viorica avea să descopere moarta şi, odată cu ea, o agendă. Sau, pe limba ei, o adunătură de „coale goale”, cu o singură menţiune la final: „Miluieşte, Doamne, pe roaba ta şi ajută-mă pe mine, păcătoasa, să nu smintesc pe nimeni cu greşelile bătrâneţii mele. Şterge, Doamne, minciunile şi păcatele şi apără-i pe cei din jur. Amin!”. Ştiind-o pe babă, Viorica a înţeles ce se întâmplase.

De pe noptieră, Vioricăi îi făcea cu ochiul, ca şi cum fusese îndreptat fix înspre ea, „Paraclisul Maicii Domnului”.