Şi am zis că nu o să fac niciodată asta. Am jurat, am scuipat de trei ori în sân, am zis stop pe roşu. Nu o să devin niciodată ca ăia şi alea care trec de o vârstă şi, brusc, trecutul capătă nuanţe de flori şi iz de parfum, iar prezentul se scaldă-n praf. Nu o să mă bată niciodată vârsta, că io-s modernă, ştiu să mă bucur de moment şi fac şi praştie din mămăligă dacă vreau. Dar faza aia…
Vin de acolo de unde vârsta nu conta
De când mă ştiu, vârsta se discută într-o ecuaţie simplă. Aia îmi e criteriul principal în orice ocazie. D-asta mă interesează vârsta cuiva, de fapt. Ca să ştiu dacă încep discuţia cu bună, sau săru’ mâna (la femei), respectiv bună ziua (la bărbaţi).
Vin din generaţia aia ciudată care a suferit un oarecare declic la naştere (sau după, că tot a fost Cernobâlul) şi nu îşi arată vârsta. Nu m-am simţit niciodată femeia fatală, ci mai degrabă aia care aude replici de genul nu te-ai schimbat deloc de la foşti vecini care m-au mai văzut când aveam 12 ani.
Vârsta e relativă, cred sincer asta. Am prins ce trebuie de la viaţă – să mai citesc un om, să mai deduc o intenţie, să observ când ceva trădează că altceva nu o ia pe un drum bun. Cred că, după 30, mai toţi şi toate avem asta. Învăţăm restul de esenţiale, adică ce să spunem şi cum să ne purtăm, dintr-o combinaţie de activitate dintre creier şi instinctul ăsta de mai sus.
M-am uitat în jur şi am învăţat să nu ridic niciodată trecutul pe un piedestal. Cine vrea o nouă generaţie de babe, peste câteva zeci de ani, care să rămână prinse în ideea aia că înainte era mai bine? Ca viitoare babă, am pretenţia de la mine să fiu înţeleaptă şi să vin cu perspective la care nu s-ar gândi nimeni. Singurul clişeu pe care l-aş urma ar fi baticul, pentru că între timp s-a transformat în eşarfă şi a ajuns elegant. Atât. Dar faza aia…
În plin meci cu vârsta
Înainte de facebook, Instagram, Twitter, Google+ şi alte invenţii d-astea au fost autobuzele. Nu ziarele, nici băncile din faţa blocului. Autobuzul ăla care mergea liniştit pe linie, ca să îşi care călătorii ba acasă, ba la magazin, ba la legătura cu altceva ca să schimbe linia şi să ajungă la vreo destinaţie îndepărtată.
În autobuz se nasc discuţii spontane, în care vorbeşti cu străini şi îţi dai seama că ei sunt de acord cu ce zici tu. Ăla-i adevăratul like şi cam aia-i viaţa, de fapt. Atunci când mai mulţi oameni, de vârste, genuri şi interese diferite zic, în comun, că aşa e o concluzie pe un subiect.
Nu mai văzusem faza aia din copilărie, când nu înţelegeam de ce înainte era mai bine şi în vremea când pentru mine totul se limita la joacă, mâncare şi somn, era naşpa. Am regăsit o umbră din trecut în weekend şi în 101. Era linişte, dar doar pentru că fiecare era cu gândurile-n treaba lui, nu pentru că s-ar fi stat pe telefoane. Media de vârstă era suficient de mare cât să pice orice activitate de gen.
O babă a vrut să destindă atmosfera.
– Înainte era o Materna aici. Foarte bună.
O altă babă a zâmbit.
– Da. Găseai lucruri bune aici. Ştiai unde să găseşti lucruri bune.
Altă babă a oftat.
– Erau alte vremuri.
Un tânăr (pe la vreo 50 de ani) a oftat şi el din uşă.
– Trecut-au anii, a zis Eminescu.
A doua babă a zâmbit.
– Da. E altfel pentru ăştia tineri de acum.
Prima babă a oftat şi ea, resemnată cu melancolia proprie-i idei.
– Să nu îi judecăm, pentru că nu prea au viitor ăştia. Înainte, se dădeau case pe degeaba dacă munceai. Acum munceşti doar ca să plăteşti pentru casa aia şi nici nu ştii dacă te mai bucuri de ea la bătrâneţe.
Cum ştii că te-a bătut vârsta
Mi-a schimbat ziua faza asta de mai sus. Mi s-a zbârlit pielea pe mâini când mi-am adus aminte de ea. Pentru că nimeni nu a vrut să iasă în evidenţă, să vină cu vreun ton superior sau să se contrazică doar ca să fie unic. A fost un oftat în grup, pe tonuri diferite.
Un citat prost pe net zicea că vârsta te schimbă atunci când te uiţi la un film de groază şi începi să te regăseşti în criminal, în loc de victimele panicate, care aleargă pe scări, în loc să iasă din casă.
Respect bătrânii. Mi se pare că ei sunt cea mai mare moştenire pe care o avem. Ar trebui să facem o acţiune de ţară şi să le dăm, cumva, o răsplată pentru toate taxele-alea de le-au plătit zeci de ani ca să nu sfârşim noi nişte adulţi cu datorii şi rate. Ştiu că limbajul lor se simplifică, doar pentru că sufletului nu prea îi mai arde de cuvinte complicate şi formulări din multe propoziţii.
M-a bătut vârsta. Era mai bine înainte. Cumva, era totul roz şi nu pentru că eram copil. Te duceai la magazin să iei ceva, cereai acel ceva şi ştiai că primeşti ce trebuie. Azi, te păcăleşte orice. Oricine. Parcă şi oamenii erau mai sinceri, pentru că nu erau aşa panicaţi. Era mai bine înainte.
Şi, dacă nu mă credeţi, vă las cu una dintre piesele copilăriei mele. A fost frumos.
