…”peste el s-a pus demult pământ, iar la mormânt nu vine nimeni și tovarășii lui nu-l mai plâng”…

Mor copiii pe capete, iar eu nu pot să fac nimic. Pot să văd o piesă cu deținuți din Colibași și să îi apreciez în gând, pot să mă duc la Jilava și să îi iau interviu lui Sişu, astfel încât să se vadă și o altă parte a lui, aia umană. Dar nu pot schimba nimic. La fel că Puya în „Viața bate filmul”.

Dacă eu nu îmi simt mâna stângă bine și mă apucă iar paranoia – că aș putea să crăp, că în multe zile din ultimul timp (prietenii știu de ce), ascult o melodie și îmi dau seama că tot ce simt eu e un rahat. Pentru că e un rahat din tot ce se întâmplă în jur iar noi, orice am zice și am face, ne uităm că la tv, pentru că nu putem fi ascultați. Că să fii ascultat, tre să fii înțeles, ceea ce enorm de greu. Cum să fii pe aceeași lungime de undă cu un om ca cel din melodia aia (nu a lui Cabron), fără să faci tot ce a făcut el, doar pentru că soartă i-a oferit o „ocazie”?

Se moare pe capete, se face trafic în față la Kfc de la Romană, se trăiesc povești de către puștani care nu și-o merită. Vezi în 300 acei copii tatuați până în gât, cu 3 sferturi din față plină de cercei, doar că să se elibereze de durerea psihică printr-una fizică. Ei nu au nici o vina și nu trebuie judecați pentru slăbiciunea lor. Și nu îi mai interesează că au găurile infectate în proporție de 90% și nu își dau seama că omu în costum care îi așteaptă va rămâne „un prieten”™ atâta timp cât au ei bani, pe care să îi dea.

Uneori doare să scoți la iveală ceva ce îți aduce o melodie și să nu poți să spui la ce te referi. Știi tot ce se zice, cum se zice și cum se face.

Îmi pare rău pentru tot ce am văzut, tot ce am auzit, tot ce am trăit din melodia aia și tot de care am aflat întâmplător. Și deja e sigur ce voi face când voi avea tona de bani (nu zic ce că prietenii oricum știu). Nu ca să aibă vreo legătură cu un anume X, Y sau Z, ci că să dorm fără griji, după câteva momente de dormit cu frică pentru diferite situații. Noi suntem oameni și e în natură noastră să fim paranoici, chiar dacă de multe ori nu putem explica.

Ce ascult eu acum pentru a mia oară e doar o poveste românească, mi-e greu să o descriu și nici nu aș putea, cu siguranță nu m-ar ține. Oricum poveștile astea nu or să dispară niciodată. Întotdeauna or să existe mame care află că copii lor fac ceva ce nu ar trebui să facă, mereu vor fi puști care să încerce pur și simplu și care să se transforme în adolescenți care mereu promit că au fost cuminți pentru ultimele 1-2-3 săptămâni, uneori și o luna sau două, de parcă ar încălzi sufletul cu ceva. Rata mortalității din anume motive rămâne.

Pentru toți copiii care măcar nu au murit având vreo legătură cu melodia asta, despre care s-a aflat sau nu, să aveți o soartă mai bună!

Foto: Pixabay