După o privire

Sofia era în comă. Îţi dădeai seama de asta dintr-o privire. După un lung șir de întâmplări aparent fără sens și legătură, ea a ajuns pe un pat de spital, fără să dea semne că vrea să plece sau să stea. Și totul a pornit de la un amărât de postaș care tocmai avusese cearta conjugală, ce ținea loc de neața. Şi, ca de obicei, care pornea de la bani.

Azi, cearta l-a târât prin toate filmele de acțiune pe care le văzuse în ultimul an. Și, automat, către scenariul că nu ar avea consecințe așa mari o pierdere circumstanțială a unei simple pensii către unul dintre baștanii aia din Cotroceni. Dacă alții pot, el de ce nu? Și n-a avut. Pentru el.

Accidentul: O privire per ansamblu

Mașina serios avariată în urmă accidentului a fost răsturnată așa cum numai soarta o putea face – suficient cât să dea impresia că banii s-ar fi îndreptat către destinație, iar accidentul și nu o minte prea întunecată le-ar fi deviat traseul. Într-un alt colț de oraș, un patron transpirat își întâmpina viitorul negru. Ca în fiecare dimineață. Singurul din familia lui afectat de succesul mult peste așteptări care îl întâmpinase. Singurul care știa că fiecare pas al său era la limita legii și orice pală de vânt ar fi putut să îl împingă în partea cealaltă. Și singurul pe care mult așteptatul salt către un trăi mulțumitor îl durea, pentru că avea nefericitul dar să își vadă acțiunile în perspectivă.

Ar fi fugit cu ei toți, într-un oraș mic, într-o casă sărăcăcioasă și, poate, și-ar fi deschis un chioșc condamnat doar la supraviețuire. Parcă se și vedea acolo. În timp ce nu mai putea să evite mașina din fața lui, care deviase de pe banda pe care ar fi trebuit să se afle, acțiunile lui creșteau. Între cei doi, pe o trecere de pietoni anulată peste noapte, era Sofia.

Dacă mulțimi de diavoli au mutat soarta cât au putut pentru ca Sofia să se afle acolo, atunci armate de îngeri au sărit pe mașini, în jurul fetei și, chiar şi pe temperatura aerului, astfel încât suflarea din ea să rămână și ca o ambulanță întoarsă de la un caz de răceală exagerat să treacă, întâmplător, pe acolo. Atunci, un alt înger speriat și amuțit a plâns de fericire.

Cu o privire mai aproape

Spitalul în care Sofia se afla era unul bine văzut și întreținut, pentru că cineva și-a permis asta, însă altcineva a compensat printr-o soție ce asigura porțiile nemâncate de merinde calde, pentru că orice altceva ar fi costat bani, şi nu doar eforturi. Doar că mâncarea era schimbată zilnic și atât, iar aparențele rămâneau pierdute în destinatari colaterali. După câteva ore și o cartelă de telefon salvată la un service-fantomă, câteva neamuri de-ale Sofiei au răspuns la apel și s-au plantat, confuze, în jurul patului.

Atunci când ești pus în față unui context pe care nu îl înțelegi, încerci măcar să găsești pe cineva care îl neagă, alături de tine. Așa că cele trei mătuși, venite doar pentru că legătură lor cu ea fusese înregistrată în agendă, au început să vorbească de parcă ea nu ar fi fost acolo. Tehnic, pentru că doar așa știau. În câteva minute, pătura devenise prea subțire, geamul prea mare, iar ușa de ce nu avea spațiul ăla liber sub ea, ca înainte? I-ar fi intrat fetii niște aer și poate-poate. Între timp, Sofia respira. Și atât.

Când nu arunci nici măcar o privire

În spatele cortinelor, două neveste care nu se cunoșteau se temeau doar pentru soarta lor, uitând că o fată aflată la vârsta când ele îi mulțumeau cerului pentru fericirea picată tot de acolo, își aștepta neputincioasă soarta. Ce ar fi simțit, văzut sau atins Sofia în timpul îngrijorătorului somn contează mai puțin, atunci când orice mișcare de aparat care îi traducea respirațiile în explicații medicale însemna altceva pentru cei care îi aruncau câte o privire.

Dacă te-ai fi uitat de dinafară înăuntru, rezerva Sofiei era un loc animat mai ceva decât holurile aceluiași spital. Toți se asigurau că erau bine puse pernele, florile, păturile, aparatele și branulele. Actele și spăgile. Iar singurul element inert din încăperea aia rămăsese doar Sofia. Și totul creștea odată cu zilele din perioada aia estimativă când încă nu devenea nimic critic, dar parcă nici roz nu prea era.

Nopțile erau și mai apăsător de vagi. Într-un apartament mic și moștenit, un postaș se gândea că da, poate ajunge la închisoare. Poate vina nu ar pica, totuși, pe el. Poate că poziția aia a mașinii nu era chiar o minune salvatoare, ci un râs ironic al vreunui drac împielițat. Oricum ar fi, avea în continuare nevoie de bani și de dimineți liniștite. Că parcă și tânăra aia era prea de tot. Să o țină Dumnezeu, dar fix atunci și acolo nu putea și ea să arunce o privire atentă. Toate puștoaicele astea de azi, pe bune, se poartă de parcă tot globul e al lor. Vorba aia, mă mir cum de supraviețuiesc. E, uite. Doamne iartă-mă, nici măcar nu știu cum o cheamă, dar pe bune. Nebune. Cu sau fără Sofia, viața trebuia să meargă înainte.

O altă privire din alt unghi

Transpirat, ca în fiecare zi, un patron punea întrebări ale căror răspunsuri abia le înțelegea. Doar că azi toate erau altfel. Duceau înspre acolo, viitorul lui, care putea fi ăla. De parcă ar fi vorbit cu un oracol și nu un contabil care știe mai mult să creeze combinații decât să le evite. Azi, ca și în neagra noapte ce abia trecuse, conta doar el. Planurile începeau să se arate. Conturi ascunse pentru familie. Case mutate pe numele altora. Școli plătite în avans. Dar toate păleau în fața fricii: dacă moare ea, e crimă. Apoi, închisoare. Și auzise el cum erau văzuți oamenii cu bani acolo. Și nimeni nu ar fi știut că, într-o perioadă nu departe, el era doar un amărât de curier cu o idee.

De ce a trebuit să treacă fata aia pe acolo? O fi fost și aia vreo bagaboantă care voia să se rânjească la farurile mașinii lui? Că așa e: ai bani, primești tot, inclusiv minore pe tavă. Și habar n-am câți ani are, dar nici nu mai contează. În timp ce mulți se grăbeau către weekend, salarii, planuri făcute de ochii lumii și ocazia să își spună noi păreri căpătate, cineva într-un spital aștepta.

Ai fi zis că era vorba despre Sofia, dacă le ignorai pe cele trei mătuși care, că în fiecare zi, priveau absent și incoerent niște aparate medicale. Nu s-ar mișca și astea odată, să se termine toată nebunia. Să meargă și ele acasă la bărbați, că aşa parcă n-aveau cu cine să se certe. Că vine omul, dar mai și pleacă. Și ea să dispară ca până acum, că oricum un semn nu știe și ea să dea și să întrebe de sănătate. Prea a învățat-o mă-sa să își vadă de treaba ei. Auzi vorbă. În viață și-n familie tre’ să știi tot ce greșesc toți, ca să înveți. Dar ce să știe ăștia tineri. Hai, fată, să mergem și noi acasă.

Între o privire şi alta

Tuturor le-a luat săptămâni până când, ca în filme, să ajungă să dea cu capul și sufletul de pragul de jos al disperării. Orice scenariu era, de acum, real și palpabil. Nenorocitele alea de ecrane de aparate arătau același lucru. Închisoarea bătea la două uși și, ca orice necaz, avea să își trimită învățăcei în cercetare. Țipetele înlocuiseră vorbele. Infracțiunile care să le asigure celorlalți iluzii deveniseră strategii deja începute și motive de certuri. Scandaluri, la limita bătăilor. Posibile divorțuri. Și toate pe altarul unei iluzii de bine.

Rezerva de spital era vizitată în silă, iar cearșafurile deveneau din ce în ce mai urâte, pentru că nici măcar spăgile nu mai erau ce au fost. Noroc că se mai miluiau ceva asistențe aflate la început de carieră. Toți visau la o fugă din tot. Da, tot. Să se descurce restul. Oricum sunt prea multe întrebări până și pentru cei care le pun. Toți îngerii conspiraționiști mai aruncau o privire către oraș. Vedeau gri, griji, se pierdeau printre voci. Pentru că toţi vorbeau, dar separat. Se certau pe timp, în timp ce se rugau de el. Apoi, ajungeau acolo unde voiau şi începeau să îl păcălească, fugind de ei.

Dincolo de o privire

Gânduri separate de suflet. Se puneau în centrul atenției și tot ei ignorau tot ce le cerea vocea din interior. Prea mulți de eu făceau ca, parcă, nici măcar Sofia nu ar mai avea pentru ce să se mai trezească. În loc să o privească, unul își număra banii și celălalt datoriile. Încă vie, ea se pierduse din mintea tuturor. Și cum nu putea să decadă și mai mult decât în nimic, în scurt timp a devenit un furnizor de soluții fără voie. Niciuna dintre ele nu o implica în mod direct.

Dar toate o vizau. Pentru că toți se gândeau, în tot timpul asta care trecea, la aceeași fugă de tot ce se întâmplase înainte. Așa că fiecare și-a croit drum fix către rezerva aia mult prea aranjată. Pe rând, pentru că altfel nu se putea. Amalia se vedea în rezervă și cauta acel loc întunecat cu acel scaun pe care se băteau nenorocitele alea de mătuși, bunici, ce or fi ele, dar prea dure cu viaţa. Și scaunul o aștepta pentru că, până la urmă, în caz de împăcare în prag de divorț subit, scaunul ăla era singurul loc pentru care nu ar fi avut de ce să dea socoteală. Doar că ușă se deschise. Și intră Octavian, poștașul cu nume de bogătan și chef de scandal.

Celălalt colț, mai puțin norocos, devenea ocupat de Victoria, soția de actual patron și fost sărăntoc cu vise prea mari. Din care actualmente au rămas doar frici date fix de împlinirea visului, odată cu care au venit și acte, procuri, motivații și posibile sentințe, doar pentru că îi văzuse el pe alții la televizor. Apoi, și-a făcut loc și noul Ioan. Cu nervi.

Ce înseamnă o privire?

Dacă s-ar descrie hărmălaia care a început în câteva secunde, probabil că cititorului i s-ar cere să arunce o privire în jurul lui – stația de autobuz, taxometrul de la metrou, piaţa și orice ar mai putea perturba un traseu prea calculat către un scop prea puțin gândit. Prin comparaţie, acolo ar fi fost pace. S-a țipat, s-a înjurat, s-a aruncat cu vorbe ca la jocurile cu ținte. Poate că s-ar fi pregătit și arme dacă cineva nu spunea brusc:

-Gata! Fata asta ce ar spune dacă ne aude? Voi va auziți pe voi? Hai, fiecare în camera lui cu sufletul lui. Eu asta am învățat de la copiii altora și asta sper să priceapă ai mei de la tot ce o să le zic. Ia mai mergeți voi acasă și gândiți-va la voi, dar faceţi-o pe bune!

Brusc, tăcere. Apoi, rușine, aproape durere. Prin toate trăirile astea, fiecare s-a privit. Și-a amintit. Cine e, de la ce a pornit și ce a ajuns, cu o nouă frică, aia că nu sunt ceea ce cândva și-au propus. Toţi erau, dintr-o dată, puși față în față cu fiecare vorbă și tăcere care nu le reflectau sufletul. Acul încetinea.

La câteva minute, un înger speriat în urmă cu aproape o lună zâmbea. Pus, brusc, în fața unor îmbrățișări sincere, promisiuni că nu se mai repetă nimic niciodată și noi viziuni asupra unor vieților lor. Simultan, toți au râs sincer, pentru prima oară în ani. Au ales să își asume tot. Și, pentru ceva ce de data asta nu se mai măsura în secunde, chiar s-au gândit la Sofia. Și-au făcut planuri să educe sau să alunge mătușile.

Să îi ajute pe ceilalți din ecuație. Să se sune și chiar să se întrebe de situații și contexte. Atunci, aparatul a tresărit. Sofia a deschis ochii. Avea de ce. I-a privit, zâmbind, pe fiecare, cum mergea înapoi către dormitorul lor. Avea pentru ce să trăiască.

Foto: Pixabay.