Tu ce îţi doreşti cu adevărat de la viaţă? Dar ce faci când ştii deja? E greu să te apuci de ceva ce îţi doreşti. Mai mult, suntem cumva făcuţi să ne găsim un locşor cald, cu parfum de levănţică sau tei şi să ne facem cuib acolo, sub copăcelul care ne dă şi ceva umbră, ne dă şi ceva mâncare, parcă ne şi înţelege uneori.

Dar nu. Atunci când noi nu înţelegem ce avem de făcut, cu siguranţă că nu o vor face nimeni şi nimic din afară. Pentru că nimeni nu are interesul să scoată un zvâc de acolo de unde lui nu îi stă să iasă. Adânc adăpostit într-un trunchi de copac îngust şi întunecos, fără să ştie că undeva, acolo, e o lumină.

Natura ne vorbeşte

Am văzut, acum câteva zile, un limax. A simţit o gaură într-un copac şi, cu toată urâţenia şi încetineala lui, a intrat acolo. Lent, scârbos, ca un monstru care, cu fiecare milimetru parcurs, arată faţa întunecată a naturii.

Pentru el, locul ăla întunecat şi îngust putea să însemne moartea din cauza a ce va găsi pe acolo, riscul să nu poată să mai iasă din cauza gramelor noi acumulate sau putea să fie fix motivul pentru care a intrat acolo: păpică. Multă. Furnici ca la balamuc.

Nimeni nu o să ştie când, dacă şi de ce va mai ieşi din scorbura aia de copac a unei grădini de bloc.

Tot momentul ăsta mi-a arătat, de fapt, cum sunt oamenii. Riscă tot, chiar şi pe ei înşişi, pentru locşorul ăla cald care le dă păpică şi nănică.

Da, e greu să te apuci de ceva ce îţi doreşti. Al naibii. Pentru că, la final, cel care alege e creierul. Iar el, dacă nu simte că vei primi ceva rapid sau proporţional, scoate dorinţa ta de la priorităţi. O veni timp şi pentru asta.

Ajung la concluzia că nu citatele alea de pe net despre împlinirea visurilor prin dedicare, muncă, perseverenţă sunt proaste, ci noi. Aşteptăm un moment zero, ceva care să ne lovească atât de tare încât visul nostru chiar să pară plauzibil. Să ne reamintim ce ne dorim, de talentul pe care l-am primit ca să îndrăznim să visăm la asta şi metodele prin care chiar putem să o facem.

Chiar şi timpul ne vorbeşte

Închidem ochii la timpul pierdut, crezând că o să pierdem alt timp muncind la ceva nesigur. Închidem ochii la ruşinea că am fi putut, dar n-am făcut.

Momentul zero e al tău şi ai putere asupra lui. Timpul pe care i-l dai vine înapoi sub alte forme. Dar cel pe care nu i-l dai, de frică să nu-l pierzi, e deja pierdut.

Am, în jurul meu, oameni care vor şi pot, dar nu fac. Care vor şi pot şi fac. Care nu pot şi nu ar avea cum să facă. Pe fiecare îi înţeleg. Dar, dacă tu poţi, hai să vedem toţi, din proprie experienţă, dacă citatele alea proaste chiar au dreptate.

Să nu fim limacşi. Noi nu avem un copac. Noi putem să plantăm o întreagă pădure. Deci, ce îți dorești cu adevărat de la viață?

Foto: Pixabay.