Primiţi cu colindul? Bun, haideți pe rând. Nu încape capra-n casă. Și nici colindătorii în scară. Păi ce facem, mă băieți? Voie bună, deranj sau ședințe cu administratorul?
Care e rolul nostru? Nu aducem și noi o bucurie? Puțin jenantă, că boierilor de chibrituri supraetajate le e rușine să ne privească munca în ochi, dar tot suntem unici. Nu țigani, nici politicieni. Râdeți, mă, că d-aia ne-am adunat.
Mai știți, mă, lecțiile de acustică? Fizica din școală? Nu cântați din suflet, ca la mama acasă, ci doar cât sa impresionați. Aici e ușor. Restul înseamnă poliție, amenzi civile, rate către tribunal și alte cuvinte d-astea pe care n-aș vrea să le cunoașteți. Mie mi-au ajuns. Am fost și eu tânăr, dar asta aduce și prostie și aș vrea să nu se reverse peste voi. Ușor, mă, că oamenii de aici țin la orice, inclusiv la culoarea țevilor de lângă scări.
Acum strigaţi: Primiţi cu colindul?
Vă e frig? Și mie. Lor nu. Suntem aici să le cântăm până-i încântăm. Mânați, mă! Avem de urcat etaje, blocat lifturi, bătut la uși, alungat căței și apelat la vecini. Voi doar țineți minte versurile, restul oi duce eu.
Am ajuns la 10. Și acum ce vă holbați? Zgâiți-vă pe fereastră, că de pe deal cu oile nu vezi așa panoramă. Apoi trageți-vă ițarii , aranjați clopul și hai la joacă. Închideți și voi mobilele alea. Măcar voi, că orășenii de când și-au luat mini televizoare cu căști uita cum e să le mai şi laşi deoparte. Și cand îi lasă ele, tot ei plâng.
Mânați, mă! Hai să batem la ușă… Nu răspunde. Obișnuiți-vă. Un an nou fericit! Așa-i la oraș. Le urezi ori prin cânt, ori în gând.
Foto: Pixabay.
