Atunci când merg la ai mei și apare un soare de primăvară sau început de vară, se întâmplă scenariul următor. Îmbrăţişări, bucurii, întrebări şi anunţuri de parcă ar fi trecut câţiva ani de la vizita precedentă lunară. Apoi, redevin copil. Inspectez frigiderul, las vasele nespălate câteva ore, pipăi cărţi citite acum vreun deceniu. Şi, uşor-uşor, mă pregătesc să vreau corcoduşe. Le-am ales pe ele pentru că sunt cele mai apropiate de data de azi din calendar şi de sufletul meu.
După ce totul s-a aşezat şi liniştit în context, apare intriga care generează mai toată acţiunea. La un moment dat, vreau corcodușe. Dar abia am ajuns și pare aiurea, așa că o las pe a doua zi. Atunci, soarele dispare. Așa că ajungem sub corcoduș eu, ploaia, și câteva zeci de insecte peste care a dat norocul sa pice și adăpost, și sânge de om.
Coloană sonoră tensionată, ca înainte de întâmplarea aia mare
Intru în acțiune, așa mult încât mă ridic înspre cea mai frumoasă corcodușă din tot pomul. Doar că între mine şi ea se află un păianjen multicolor și cu un zâmbet diabolic. Și atunci timpul curge mai incet, iar gândurile încep (a se citi pe vocea lui Cotimanis): pericolul este aproape, tensiunea e în aer…oare ce va face?…nici nu poate ști cat de mare e riscul…
De cele mai multe ori, riscul se sperie și se ascunde. Doar că are ajutoare. Iar la câteva secunde după, aflu că ceva din ADN-ul meu urmează a fi dus peste mări și țări de alte zeci de țânțari pe care uitasem să îi număr. Iar ăla e unul dintre puținele momente din viață când îl aud pe Cotimanis înjurând.
Foto: Pixabay.
