Cine are idee ce se poate afla în mintea a doi oameni care se iubesc? Cine poate ști în ce direcție duc vântul dorului și al dorinței? Cum poți prevedea ce tornade se pot naște din cele mai bune intenții? Când poți ști exact ce va urma în minutele imediat următoare?

Există două tipuri de certuri, așa cum există și două mari categorii de parfumuri care ne marchează viața. Fiecare dintre acestea te consumă în aceeași măsură în care te încarcă. Pot să îți mute centrul universului pe distante mici sau mari, pentru o oră sau o săptămână. Nu știi niciodată. Nu depinde mereu de ține.

Așa eram și noi după o discuție în contradictoriu pornită de la ceva șosete lăsate-n drum și adusă „la stadiul de a fost și nu se mai vede”, cum zicea poetul din el. Iar în acel haos stelar eram și eu, în garsoniera care găzduia mai puține suflete decât trebuia. Probabil că, undeva la circa 63 kilometri și bilioane de fire de iarbă se afla și el, gândindu-se că avea dreptate. Și avea. Ce treabă are iubirea cu o pereche de șosete împăturite și lăsate într-un colț de casă în care, oricum, nu umblă nimeni la nivel zilnic?

Însă, tot neantul asta începea să se contureze într-un fel de sevraj care îmi cam respira-n urechi, de parcă prada mai are puțin și ajunge în încolăceală aia numai bună de atacat. Doar că Pandora nu poate avea numai nenorociri. Și atunci apărea și prima categorie de parfum din viață unui om: al pielii celuilalt. Care își lasă amprenta olfactivă oriunde omul atinge materia pentru mai mult de câteva secunde. Pernă, tricouri, hanorace – toate purtau însemnele trecerii lui prin locul care îi era, de fapt, casă. Iar atunci mecanismul inimii începea să lucreze: cu cât mirosul natural era mai intens, împrăștiat sau durabil, cu atât dreptatea ajungea la destinație.

Așa că inevitabilul s-a produs rapid

Telefonul a sunat, dorul a acoperit scuzele, iar întoarcerea vulturului în cuib urma să se petreacă. Eram datoare să-l impresionez, așa că am scos trusă de farduri, cu tot cu manual de instrucțiuni, am ales o freză corespunzătoare și am ajuns în fața raftului de arome din comerț.

Mirosurile care ne marchează viață, partea a doua. Nu prea le-am avut cu tipurile de parfumuri pentru femei, din cauza fricii că n-aș mirosi a „eu”. Am o listă de cinci parfumuri care îmi urlă identitatea. Bineînțeles, adaptată la anotimp.

Printre ele era si el, Delices de Cartier, conţinutul florii care mi-a adus nările la bucurie, cu câteva luni înainte. Era piesa care mai lipsea din puzzle-ul victoriei și ce venea odată cu emoțiile de rigoare. Iar când el a ajuns la ușă, pregătit pentru armistițiul de pace pe perioadă nedeterminată, urmă să aflu cât de repede se încheie cearta sau alunecă în cea de-a două categorie – povestea de care urma să râdem. Iar prima lui replică a determinat traseul clar al discuțiilor.

-Ce mișto mirosi! Nu știu cu ce parfum te-ai dat azi, dar parcă urlă a „tu”.

*Acest text participă la SuperBlog.