Ştiţi voi cum e să te pregăteşti pentru o zi cu o săptămână înainte? Şi mai ştiţi cum e să calculezi fiecare detaliu, astfel încât să se potrivească totul cu întortochelile dintr-o minte cam prea uzată?

Cam pe acolo eram eu. De fapt, n-aş fi fost aşa daca emoţiile nu mă duceau înspre o panică din neam cu patologicul, care mă făcea să calculez orice urmă din ziua aia. După zece luni de răbdare, dor şi aşteptare, urma prima noastră zi aniversară împreună. Prima! Împreună! Exact.

Trebuia să am farmec până la capăt şi să îmi aleg totul, de la şampon şi până la ojă, astfel încât totul să exprime iubirea aia care îmi dădea putere să respir. Orice detaliu putea fi exploatat. Asta ştiam de la el şi metoda aia de a-mi oferi cadouri atât de surprinzătoare încât mă duceam la chioşc să-mi iau ţigări şi primeam la schimb un buchet de flori.

Dar să revenim la subiecte umane şi…

Uşor înfricoşătoare. Gândisem totul. Rămăseseră unghiile. Într-un moment de raţiune, am fugit către o colecţie de lacuri . Ştiam că ţine la detalii aşa că, dacă pe cutie scria „Honey, I’m home„, nici conţinutul n-avea cum să dea greş.

Bineînţeles, cu patru zile înainte totul era gata. La fel credeau şi profesorii mei, care au programat vreo două examene fix în acel 13 care ar fi trebuit să fie al nostru. Era clar: mă bazam pe oja gata instalată pe unghii şi un machiaj făcut când natura nici nu se gândea încă să lumineze partea asta a globului pământesc.

Examenele au venit şi au trecut, aşa cum o fac broaştele prin nămol: cu grabă şi fără prea multă seriozitate. Apoi, telefonul a început să sune:

– Pitic! Ştii ce e azi?

– Da, ziua de examen. Vrei să ştii ce am făcut?

– Hai că imi zici acasă. Unde eşti?

– Am ieşit din clădire. Ajung în 45 de minute.

– Ok. Te aştept să îmi povesteşti.

…După zece minute…

– Pitic, unde eşti?

– M-am urcat în metrou. De ce?

– Nimic. Pa!

…După 20 de minute…

– Pitic, mai ai?

– Da, am făcut două staţii. De ce mă tot întrebi? Vii să mă iei de la metrou?

– Nu.

– Bine.

…După 30 de minute…

– Pitic, cât mai ai?

– Ce e cu tine? Ce ai? Sunt încă în metrou. Mai am puţin şi ajung.

– Unde?

– Mai am trei staţii.

– Bine. Pa.

..După 40 de minute…

– Deci, pitic? Unde eşti?

– Acum cobor din metrou. Doamne! De ce mă tot întrebi?

– Aşa. Bine. Pa.

Cu o ultimă fărâmă de abţinere, ma îndrept spre casă. Fiecare pas însemna un nou discurs, o altă cerere de explicaţie pentru fiecare telefon, întrebare, gest, idee. În faţa scării deja aveam aproape o secvenţă de film în care eu îi demonstram cât de greşit era să suni un om din zece în zece minute şi să îl intrebi unde e. Şi, cu toata hotărârea, bat la uşă. Nimic. Alte bătăi. Niciun raspuns. Dau să sun. Din reflex, apăs pe clanţă. Şi uşa se deschide. Cu toti nervii adunaţi pe drum, înaintez spre sufragerie, în întuneric. Şi deschid uşa…

– La mulţi ani, pitic! Primul nostru 13 împreună!

Spusese el, pe fundal de lumânări, o cină proaspăt gătită de mirosea ca la palatul regal, un cadou pe un scaun şi o iubită confuză, blocată în prag de uşă.

– …La mulţi ani!

Şi totul se lega. D-aia se întâmplase tot. Iar cina se încheiase cu un tort care avea scrisul în nuanţă cu oja mea. Şi eu, care mă pregătisem o săptămână pentru o zi pe care o uitasem la câteva minute după ce m-am trezit.

– Uite, pitic, mă bucur că fata de la non-stop a ţinut minte să îţi recomande oja în culoarea asta, pentru că mă pricep cel mai bine la crema de tort pe care o vezi aici.

– …Dar, de unde ştiai ca îmi place nuanţa?

– Nu ştiam. Am sperat. La mulţi ani!

– La mulţi ani!

– Apropo, cum era oja? „Honey, I’m home„?

– Da! Ar fi trebuit să mă prind.

– N-avea farmec dacă te prindeai.

*Acest text este de ficţiune şi participă la SuperBlog.

Foto: Dreamstime.com