Dă-mi o foaie şi un pix şi mă transform în zeiţă. Colorez personaje, vieţi, anturaje. Le pun nume, instruiesc, educ. Le fac viaţa mai bună sau le-o reduc. Acu Monica scrie.
Şi dacă talentul se măsura în litri, kilograme sau grade, ce-am eu în cap e o întreagă cetate, un întreg oraş, cu tot cu spitalul de nebuni. Pentru că da, uneori cred că, dacă ai vrea să călătoreşti în mintea mea, ai avea nevoie de aviz de la doctor. Alteori, nici pe mine nu m-aş lăsa acolo.
Una peste alta, mi se pare că am talent
Şi nu îmi place să mă laud, doar că uneori e evident că o sa mor o scriitoare cu un teanc de cărţi cu numele meu prin sertare şi rubrici în reviste care nu suferă de tabloidizare. Dar talentul… uneori mă loveşte pe stradă şi începe tortura: „scrie asta ACUM! SCRIE!”. Nu se linişteşte până nu sfârşesc cu încă o hârtie în buzunar. Alteori, pleacă-n vacanţă cu tot cu bagaje şi copii, fix atunci când am nevoie mai mare să se lipească de pix.
Şi azi m-am decis să îi pecetluiesc soarta: o să ţin talentul la mine cu japca. Îl leg cu sfori, îl torturez, îi cer poveşti şi culori. Şi cum să fac asta fără să îl oblig? Cum să mă numesc eu „scriitoare” dacă nu mă ridic la stadiul de eventuală câştigătoare a unui concurs cu nume mare? Pe el îl cheamă SuperBlog, pe mine Monica. Nu o să-mi aducă faimă, ci texte, stres, etape, jurii, puncte, reclame. Poate şi un titlu de învingătoare, dacă aş îndopa talentul cu vitamine şi l-as face mare.
Am spus că nu pun reclame pe blog dacă nu cred în ele. Şi mă ţin de cuvânt. Doar că, pe o perioadă determinată, o să găsiţi niste link-uri în textele mele. E o regulă şi vreau să mă ţin şi de ea. Ca să găsesc numele SuperBlog cât mai mult timp în căutările din mintea mea.
Uraţi-mi baftă şi inspiraţie, ca să pot da drumul la agitaţie. Şi chiar dacă după concurs rămân tot o anonimă, o să las talentul lipit cu forţa de minte şi inimă.
