Când eram mică, în luna decembrie îmi făceam o listă de dorințe. Câte zile mai erau până la Crăciun, la atâtea visuri aveam dreptul. Printre ele era şi dorinţa de Crăciun – aia mare şi cea mai serioasă pentru fiecare an.
Și le alegeam atent. În primul rând, am învățat să scriu. Pentru că ce îți dorești se poate întâmpla, iar asta devine uneori o problemă. Așa că eram foarte atentă la formulare.
Dorinţa de Crăciun de copil
Voiam să schimb lumea-ntreagă. Să nu mai existe specii de animale sau oameni pe cale de dispariție. Să ținem toți cont de binele comun, la fel ca de interesele personale. Ce naivă.
Scriam că vreau să ajung în topul de vânzări din librării cu numele meu pe-o carte. Pentru că îmi doream să scriu. Începusem chiar. Cine-ar fi atât de inconștient încât sa spere la asta acum? Și cine mi-ar lua cartea în mână și i-ar mirosi paginile? Apoi, să o deschidă la sfârșit, să citească un rând golaneste și să zboare înapoi la început, pe fundal de țipete de conștiință?
Îmi propuneam să slăbesc. Mâncam puțin. O manetă în corp a rămas blocată, iar eu mananc puțin si acum. Iar sportul ăla care energizează și ajută e doar un ghiont în gânduri pe care, atunci când nu trebuie să îl ating, îl ignor.
Dorinţa de Crăciun de om mare
Acum, nu îmi doresc chestii gândite mult, atunci când le o pun pe o foaie pe care nu o mai găsesc ani în şir – decât dacă sunt cu alta în mână, gata să o pun la colecţie. Uneori, undeva acolo, ceva a rupt realitatea şi a construit vraja.
Ce îmi doresc acum parcă nu începe neapărat cu să şi nu se termină cu -esc. Nu mai ţine doar de mine. Şi nici nu mai pun atâta foc în visul să mă îmbogăţesc, pentru că nici el nu prea mai e principalul. Plus că acum m-aş lovi de toate detaliile lui tehnice.
Atunci voiam multe, dar le gândeam mai puţin. Eram convinsă că Cineva leagă totul acolo, astfel încât să iasă aşa cum vreau. Azi, mă întreb dacă e fezabil să lege, dacă nu durează prea mult, dacă chiar merit sau dacă, odată legate toate… observ că nu îmi doream chiar aia. Sau nu aşa. Sau nu cu efecte secundare. Aşa că am învăţat să scriu. Chiar dacă doar în minte.
Dorinţa
Atunci voiam timp. Azi e aproape joi și vine weekendul. Am renunțat la lista de dorințe și activități de făcut pentru mine, că nu mai are nimeni timp. Le plănuiesc şi le organizez, dar îmi place să fac ce vreau, aşa că aleg dintre ele. Parcă toate împreună n-au farmec. Scriu liste pe bileţele, apoi le pierd şi le regăsesc.
Dorinţele de Crăciun sunt acolo, ascunse atât de bine, aşa cum trebuiau să fie. Îşi fac treaba. Ele ştiu dacă mai au efect în viaţa mea sau nu. Important e ce e.
Am învățat să scriu.
