E ușor să îți imaginezi un dialog în oglindă. Tu cu tine. Vă admirați, încurajați, felicitați. Dar oglinda e tot o parte din tine. Așa că le spune si p-alea rele. Și tot tu le auzi. Și asculți. Și…

Eu: Ce? Ce te uiți așa la mine?
Ea: Hihi. Bună.
Eu: Da. Bună. Care-i faza? Ce vrei? Am băut cumva prea mult? E de la…?
Ea: Ei, hai, nu mai fi așa. Mă faci să roșesc.
Eu: Ai roșit tu vreodată?
Ea: Eu nu, dar tu da.
Eu: Adică?
Ea: Păi pe mine mă vezi doar când ai tu chef. Dar nu te-ai gândit niciodată că sunt mereu acolo? Că tot te lauzi că gândești mult.

Dialog în oglindă: Cearta

Eu: În fine. Ce vrei?
Ea: Ce vreau? Să văd ce mai faci. Văd că m-ai cam uitat. Au trecut prea multe zile în care te-ai uitat la tine dar, de fapt, niciodată la mine.
Eu: Aaa. Da. Poate. Mă rog, scuze. Dar de ce ți-aș zice ce mai fac? N-ai zis că ești mereu acolo? Nu știi deja ?
Ea: Poate că știu. Dar nu îmi place când uiți de mine. Of, de ce nu vrei să vorbim și noi normal, relaxat?
Eu: E asta o situație normală? Oricum, e ciudat să vorbesc cu tine. Știi tot. Mă simt aiurea. Mă uit în ochii tăi și văd unele adevăruri pe care n-aș vrea să le realizez. Și unele mă dor, altele mă macină. Prea puține mă mulțumesc.
Ea: Ți-e frică de mine? Vezi, deja vorbim altfel. Progresăm.
Eu: Da, nu știu dacă aș vrea să vorbim. Dar ție nu ți-e frică de nimic?
Ea: Ba da. De fiecare dată când ne vedem mă îngrijorează câte ceva. Bine, nu e așa tragic. Uite, de exemplu, îmi place când mă machiezi. Ești mai atentă ca oricând.
Eu: Eu vorbeam de frică, nu de griji. Nu știu dacă-s pregătită să vorbesc cu ține.
Ea: De ce? Ți-e că ne aude cineva? La stilul tău, nu cred.

Dialog în oglindă: Împăcarea

Eu: Ă hă. Nu. Doar că atunci când te văd, realizez tot, nu doar de machiaje sau ce zici tu. Tot ce îmi place și tot ce nu. Tot ce ar trebui să schimb la mine. Tot ce îmi dă puteri și toate lucrurile de care îmi e frică.
Ea: Și de ce ar fi așa greu? Ai luat multe decizii în viață, iar eu primeam rareori, poate, doar o privire. Atunci erai singură. Acum de ce e așa greu?
Eu: Ce optimistă ești. Dacă mă gândesc mai bine, tot ce ține de tine e în mâinile mele. Tot. De unde atâta optimism? Că pe mine mă cam sperie responsabilitatea asta. Darămite tu, că depinzi de mine.
Ea: Știu. De multe ori, încerc să evit să îți zic când nu îmi place ceva, ca să nu îți stric ziua. Dar nu pot, se transmite. Gânduri, sentimente, intuiție. Nu pot să mă abțin. Ia-o ca pe un ajutor.
Eu: Adică tu ești toate astea? Păi din ce ești construită? Dă-mă pe spate, din neuronii mei cumva?
Ea: Of. Nu. Aia sunt ai tăi, faci ce vrei cu ei. Eu sunt parte din sufletul tău. Ți-am zis cam ce sunt.
Eu: Și atunci? Ce vrei de la mine?
Ea: Ce vrei tu…

Foto: Pixabay