Blocul

Te-ai născut din apă. Tu şi 70% din suprafaţa planetei. Oxid de hidrogen pur. Ca să poţi să te dezvolţi, cineva a amestecat moleculele tale cu o pudră, pe care a întărit-o. O altă persoană a avut grijă să îi dea forma care urma să compună cea mai mică parte din tine: cărămida.

Şi să le adune pe toate la un loc, astfel încât să capeţi forma ta unică. Să devii o realitate puternică şi cât mai rezistentă, în timp. Iar, după o perioada bine determinată, ajungi în stadiul final de proiecţie. Şi laşi neuronii, trăirile şi particulele de emoţii să-ţi pătrundă în esenţă şi să îţi ghideze viaţa. Fiecare dintre ele trebuie să aibă grijă de tine. Te-ai născut ca să lupţi pentru tot ceea ce ajungi să însemni. În timp.

Pentru că experienţa nu vine ca muştele la miere. Şi nici înţelepciunea ca albina la polen. Aşa că nu poţi decât să dăinuieşti într-o comunitate. Să vrei să-ţi mulţumesti creatorii, timp în care încerci să cauzezi cât mai puţine daune. Ceri înţelegere. Dai putere. Ai vrea evoluţie. Dai poţential şi tot ce ai mai bun: o fundaţie atent croită. Timpul trece.

Rezişti cât poţi

Renovările interioare mai provoacă daune, mai adaugă o sclipire. Ai senzaţia că le poţi controla. De fapt, de cele mai multe ori, te uiţi la tot ce se întâmplă şi te oftici că totuşi, dar totuşi, ai fi putut să reacţionezi altfel. Colţul ăla de palier căzut brusc trebuia să fie înţeles ori măcar să nu fie atât de subtil din partea ta. Şi creşti. Şi evoluezi încontinuu, cu sau fără voia ta. Uneori, te superi şi produci un scurtcircuit interior. Apoi, îţi pare rău. Şi încerci să îl dregi. Iar timpul trece.

Dar ce te faci dacă, într-o dimineaţă de iarnă, ca alea întunecoase la ore cam prea târzii, te trezeşti cu o lovitură de ghilotină în stâlpul de rezistenţă? Fără să ştii de ce sau să poţi să reacţionezi. Fără să apuci să te întrebi ce-ai făcut să meriţi asta, pentru că lovitura e aşa de grea încât, pentru câteva secunde, nu mai poţi să respiri. Apoi, o faci din reflex, fără să mai conştientizezi gestul. Se cheamă durere. Şi nu e fizică, ci în esenţa sufletului tău. Unde-i timpul?

Încerci să iei o gură de aer puternică şi să îţi oxigenezi terasa. Stâlpul cedează şi cade din temelii. Toate etajele tale se destramă, fără să poţi controla peste cine cad piese esenţiale din ceea ce erai tu. Îţi explodează o ţeavă. Nu ştii cât durează inundaţia şi, parcă, nici nu-ţi pasă. Esti pe jos, sfărâmat în miliarde de particule de praf, care sunt curăţate doar ca să nu deranjeze alte blocuri din jur. Ai produce un cutremur care să te îngroape în pământ, ca să nu te mai vadă nimeni şi să ţi se amortizeze durerea. Dar nu poţi să faci asta. Timpul s-a oprit.

Stai!

Înca poţi să vezi cerul. Dar…cum? Nu mai ai stâlpul de rezistenţă, cimentul, nimic. De unde vine respiraţia şi cum mai e posibil ca ea să se întâmple? Fundaţia. Asta e, fundaţia! Ea respiră, de fapt. O fărâmă din ce eram e încă acolo. A reuşit să scape! Dar…e amorţită… nu are stâlpul de rezistenţă. Nu mai există timp.

O altă dimineaţă înstelată. Deja te intrebi pentru cine mai sunt toate astrele alea acolo. Ai declanşat o inundaţie din ţevi de care nici cei de la Apa Nova nu mai ştiau că există. Ai reuşit performanţa să aduni un comandament de urgenţă care să-ţi oprească daunele. Toţi aleargă şi strigă panicaţi că până şi fundaţia se duce de râpă. După o performanţă greu de imaginat de a aduce situaţia pe o linie normală, afli că pe locul tău va exista un parc. Nu ştii ce îseamnă asta. Eşti contratimp.

Altă zi, alt întuneric

Muncitorii vin agitaţi, cu echipamente dificil de definit, să spargă fundaţia. Te pregătesti de noi pumni. Dar, acum, ţi-i asumi. Ai înţeles. E vremea să predai ştafeta. Vrei să cooperezi. Trebuie să se ştie că, aici, a existat cândva o clădire care a făcut cinste cartierului. Cu un ultim dor faţă de ce erai, îi ajuţi pe toţi să facă ceva constructiv din rămăşiţele tale. Pentru că a sosit timpul.

Cineva are o idee. Să facă o mică statuie, pe viitorul parc, din praf adunat din cimentul tău. Ca să nu fii uitat. Şi se întâmplă. Şi, de undeva dintr-un plan greu de explicat, le mulţumeşti tuturor că ţi-au dat ocazia să ai parte de o privelişte ca asta. Emoţii râzând, care aleargă şi se joacă. Eşti mulţumit. Ai un loc în parc, deci ai însemnat ceva. Acum, e timpul lor.

Foto: Dreamstime.com